Citesc “Comoara celor umili”, de Maurice (sau Mooris) Maeterlinck („Măsurătorul”), scriitor belgian față de care de mult simt o anume afinitate, sau chiar asemănare. Secolul care ne desparte ne și apropie: dacă am fi fost contemporani, atunci sau acum, am fi făcut parte din clase sociale nemiscibile. În plus, pe atunci, Maeterlinck era o vedetă adulată și înnobelizată și eu aș fi fost încă un simplu admirator printre atâția, pe când astăzi, când el e anacronic și aproape uitat, faptul că paginile lui rezonează mai curând cu propriul meu temperament decât cu conștiința, rațiunea sau apartenența mea ideo-culturală, mă face și mai apropiat de el. Din păcate, întrucât nu prea îl găsești prin librăriile fizice sau virtuale, mă întâlnesc cu el întâmplător, de când l-am descoperit prima dată acum mulți ani, pe când eram abonat al Institutului Francez. Dar când îmi pică în mână câte o carte de el, parcă petrec timp cu un prieten atât de vechi și bun încât nu trebuie să conversăm sau să povestim mizilicuri, putem tăcea liniștiți împreună.

De altfel, eseul care deschide cărțulia asta și e, un elogiu adus tăcerii și o aspră critică adusă vorbei. Și despre asta am tot discutat pe blogul ăsta sau prin alte părți pe unde am scris, de multe ori, dacă nu cumva numai despre asta am scris până acum, în diverse feluri.

Dar al doilea eseu e altceva. În el e vorba despre o „revenire a sufletului”. Și ne zice acolo că sufletul e „astăzi” (adică în anii 1890) mult mai aproape de suprafață, mult mai prezent în viețile tuturor oamenilor, de la cei mai umili la artiști sau filosofi. Ar exista, după Maeterlinck, ere întregi în care sufletul pare să fie absent din existența vizibilă a omenirii, și ne dă exemplu „antichitatea greacă și romană” și secolele 17 și 18 din istoria Europei. La polul opus, în Egiptul antic sau Indiile clasice sunt exemple de perioade spirituale.

Nici Maeterlinck nu știe prea bine ce înseamnă asta. Nu știe dacă sufletele oamenilor se pregătesc de un lucru bun sau de o catastrofă, dacă pun la cale o acțiune sau se zbat ca niște naufragiați disperați să trăiască. Nu știm exact nici ce înseamnă „suflet”, dar ni se spune că e vorba de identitate foarte inerțială, care trebuie să depună eforturi uriașe doar ca să deschidă o pleoapă sau să miște o mână, ceea ce face ca această revoluție din adâncuri să fie cu atât mai remarcabilă.

Privesc în viitorul lui Maeterlinck ca o mafaldă blazată de prea marea ei presciență, și nu știu ce să cred.  Secolul XIX era pe ducă, a urmat un alt secol plin de cele mai sângeroase masacre (și pe timp de pace, și pe timp de război), cele mai perverse ideologii, cele mai spectaculoase progrese tehnologice, un secol post-modern, post-inocent, post-decadent. Și deja a trecut aproape o șesime din următorul secol, despre care nimeni nu știe ce să creadă decât că e post-adevăr. Ce s-o fi întâmplat cu populația aia de suflete de fin-de-siècle? Aș fi zis că, până la urmă, ceea ce Maeterlinck resimțea era doar îndrăgostirea (erau primii ani alături de muza lui, actrița Georgette Leblanc). Doar că el ne zice că intuiția lui era o evidență pentru toată lumea, că și țăranul analfabet își dădea seama că ceva se întâmpla. Ce ne scapă din acel Zeitgeist? Ce ocazii au fost ratate, ce evenimente secrete s-au petrecut în inconștientul colectiv? Poate că sufletele au fugit pur și simplu, pe o insulă plină de lux, calm și volptate, sau oriunde în afara lumii ăsteia.

Poate mă lămuresc citind mai departe. Vă țin la curent.

(În poză e Georgette Leblanc în rolul Monna Vanna, operă cu libret de Maeterlinck)