Acum câteva luni, un reporter de la o televiziune cunoscută m-a sunat să mă întrebe ce părere am despre ultimele rapoarte ale OMS, conform cărora rata depresiei a crescut alarmant de mult în ultimii 10 ani, inclusiv la adolescenți și copii.

Luat puțin pe nepregătite (oricum nu sunt în elementul meu în comunicările telefonice), am răspuns că o parte din această creștere ar putea fi explicată de faptul că știm mult mai bine să recunoaștem și să tratăm depresia, și asta nu doar noi, specialiștii, ci societatea în general. Am mai zis că, deși suntem încă departe de lumea ideală, stigmatul și rușinea au mai dat înapoi, se vorbește mai mult despre depresie și oamenii îndrăznesc mai ușor să ceară ajutor, și că toate astea sunt lucruri bune.

Cum era de așteptat, reporterului nu i-a plăcut răspunsul meu. „Dați-mi ceva cu care să lucrez!” m-a rugat el. „Nu e depresia o boală groaznică?” Ba da, sigur că e. Dar asta o știați deja. Sau mă rog, poate nu o știați, și de abia acum înțelegeți. Ce să fac, să emit niște profeții zguduitoare despre cum depresia va veni din cosmos și ne va mânca pe toți? Că e consecința viciilor vieții moderne? „Bine, vă mulțumesc, la revedere”. Schimbul nostru de replici nu a ajuns în reportajul final.

Scrie în comunicatul oficial OMS că noile cifre trebuie să fie un „wake-up call” către cei responsabili, cum că sănătatea psihică are nevoie de mai multe resurse, de mai multă finanțare, și că stigmatizarea trebuie să înceteze. Din punctul acesta de vedere, reporterul avea dreptate: noi, profesioniștii, nu trebuie să încetăm a atrage atenția asupra gravității problemei. Deși nu cred că reporterul s-a gândit la asta, ci doar la coloratura cât mai anxiogenă care face ca un reportaj să se vândă bine audienței.

Nu trebuie să comitem păcatul numit wishful thinking, dar nici nu trebuie să credem clișeul obosit cum că „depresia e boala secolului”. Depresia a fost împreună cu omenirea încă de la începuturile ei. Sigur, există factori care ar putea să o facă mai prevalentă, și primul care îmi vine în minte e urbanizarea. Dar e la fel de adevărat că, timp de secole, societatea occidentală a ales să ignore cât a putut de mult problema depresiei, cu excepția ocazionalului tratat excentric de genul Anatomiei Melancoliei și relegând cazurile grave, de neignorat, superstiției, demonologiei, păcatelor și patimilor. Datele actuale spun că în jur de o cincime din toți oamenii de pământ au sau vor face o tulburare depresivă, dar suspectez că semințele depresiei există în fiecare dintre noi. „Sigur, ești psihiatru, vezi numai depresii peste tot”, veți zice, și vă voi răspunde că nu pretind că suntem cu toții deprimați, dar cred că nimeni nu este cu adevărat imun la depresie.

Cu alte cuvinte, depresia nu este o chestiune extraterestră. Nu este invazia morților-vii, nu este apocalipsa, nici o molimă adusă de șobolani din continente exotice. Este alienantă, dar nu este Alien Resurection. Aici e paradoxul ei: deși distrugătoare de omenie, e în același timp profund umană. N-am fost feriți până acum de ea, ca dintr-o dată să o descoperim ca pe un cal troian. Existăm alături de ea de atâta vreme, încât o regăsim în istoria și cultura fiecărui neam, în mitologie, în filosofie, în artă, în toate întrebările grave. Depresia e entropia în creștere, e lipsa de sens, e ubicuitară precum absența vieții alături de ființele vii, și doar felul în care luptăm cu ea diferă: singuri sau împreună, în tăcere supusă sau cu furie zgomotoasă, ajutați sau oprimați.

Dar sigur că e mult mai ușor să ne gândim la depresie – și deci la depresivi – cum ne gândim la imigranții de la Răsărit, sau la alte fantome paranoide de care ne putem dezice, pe care putem refuza să ni le asumăm, de care noi, cei „sănătoși”, trebuie neapărat să ne speriem, ca de o știre la ora 5.