“A murit domnul Crișan”, mi-a zis tatăl meu la telefon.
Văzusem, cu o zi înainte, pe medicul de ambulanță ieșind din curtea blocului, singur, cu capul aplecat, gânditor. Nu-l luase la spital, dar a doua zi a sunat a din nou la Salvare, de data asta l-au luat și a murit acolo.
Pe domnul Crișan îl știu de când mă știu pe mine. Și nu știu aproape nimic despre el. Știu că avea puțin peste sau puțin sub optzeci de ani. Că fusese muncitor. Majoritatea vecinilor îi ziceau „nea Ioan”, dar noi, copiii din cartier, îi ziceam doar „domnul Crișan”, după cum fusesem instruit de părinți. Se supăra adesea pe noi pentru că făceam gălăgie, iar el ne auzea prea ușor prin gemulețul boxei de la demisol în care a locuit toată viața. Nu a avut copii, și nici soție, deși a iubit mai toată viața aceeași femeie. Noi îi spuneam „doamna Crișan”, presupunând că erau căsătoriți, dar îmi dau seama că nu știu nici acum cum o cheamă de fapt. Nu locuiau împreună, dar ea l-a vizitat aproape zilnic, până în prezent. Nu au avut copii.
Mai știu că era un om care avea o reputație impecabilă printre toți vecinii. Nu bea mai mult decât se cuvine, nu fuma, era mereu de încredere și de ajutor, avea niște maniere impecabile. Da, un muncitor cu maniere impecabile. Până în ultimele zile, ieșea să măture curtea aferentă blocului în care stătea el, doar pentru că așa e normal, nu că l-ar fi plătit cineva. Ca un gospodar care își mătură ograda. Blocul de care vă vorbesc e de fapt o clădire mare din anii ’30. În vremea copilăriei, toți vecinii se cunoșteau, nu că s-ar fi și iubit, nici vorbă, dar măcar se salutau. În ultimele decenii, locuitorii adevărați au tot dispărut și în apartamente s-au perindat chiriași mai înstăriți și multe firme. Domnul Crișan saluta pe toți oamenii care treceau pe lângă el, pe un ton politicos, dar fără deferență și ușor apăsat, ca să sublinieze reproșul implicit, cum că nimeni nu mai salută când intra în curte. În jumătate din cazuri, i se răspundea absent la salut, cum răspunzi femeii de serviciu, fără să o privești în ochi.
Mai știu și că mergea duminica la biserica Sfântul Visarion, sprijinit în baston. Avea dureri foarte mari de picioare, atât de mari încât uneori chema salvarea. Într-o astfel de ocazie, acum un an, însoțind echipajul să coboare la el, am văzut pentru prima și ultima dată chilia mică, întunecată și umilă în care a locuit cel puțin ultimii aproape patruzeci de ani, de când îl cunosc. Asistenta n-a vrut să intre, că îi era frică de umezeală și alergii, a șontâcăit domnul Crișan până la ea, în casa scărilor.
Și din când în când îl vedeam prin curte, dezbătând starea nației la un pahar mic de țuică cu alt vecin, cel în stare să facă o bicicletă sau un televizor doar din piese aruncate, despre care o să scriu altă dată.

Și mi-e rușine să spun că nu știu nimic mai mult de atât. Poate dacă o văd zilele astea pe „doamna Crișan” o să o întreb mai multe. Sau pe vecinul cu bicicletele, o fi știind și el câte ceva, din lungile lor discuții. Chiar și așa, scriu aici rândurile astea, spre a nu fi citite de nimeni. Scriu aici, pentru un om despre care nimeni nu știe nimic. Despre unul dintre ultimii locuitori ai unui cartier care nu mai există, a explodat, a fost deturnat, dărâmat, transformat, ridicat din praf și adus la etajul douăzeci. Pentru că și eu sunt încă un locuitor al acelei mahalale decedate, care și-a meritat soarta, tocmai pentru că nici azi, când ultimii dintre noi se duc, nu știm mai mult decât am văzut cu ochii noștri, întâlnindu-ne prin curte. Multora nici nu le știu numele, deși le țin minte fața, cum e cuplul bătrân care aveau un șoricar pe nume Michi (i-am ținut minte numele șoricarului!), stăteau într-o căsuță azi dărâmată, mai jos pe stradă. Ei, dar despre ei altă dată. O să îi trec pe toți într-un catastif care va sta pe un raft. Poate că nu contează, dar dacă ne vom întâlni toți din nou cândva, în mahalaua din Cer, o să știm de unde să reluăm discuția.