Sunt psihiatru și lucrez în mediul privat. Într-o policlincă mare, cu tot felul de specialități, și într-o clinică mică, care se ocupă doar de probleme psiho-sociale. Nu sunt în relație contractuală cu CNAS. Acum șase ani, când am început să lucrez în privat, am vrut să fiu. Nu voiam să am doar pacienți care își permit să plătească consultația. N-am putut, atunci, iar mai târziu n-am mai vrut. N-am mai vrut când am înțeles cât de complicată, ambivalentă și conflictuală e relația asta. Cât de mult te transformi, din medic, în paznic al fondurilor. Cât de mult timp pierzi cu formalități și sisteme disfuncționale. Ce riscă „alianța terapeutică” dintre pacient și psihiatrul său, alianță care e deja un delicat labirint etic, de navigat pe vârfuri în jurul stigmei, prejudecăților, discriminării, impulsurilor alienante ale societății. Din păcate, psihiatria încă trebuie să aibă o componentă instituțională. Dar are neapărată nevoie de o componentă care numai instituțională să nu fie, de o zonă de încredere în care să nu conteze nimic altceva decât pacientul, nu birocrația, nu cerințele societății și angajatorilor, de locuri în care oamenii care au disperată nevoie de ajutor, dar nu au curajul să îl ceară, să poată apela oricând. Asemenea locuri sunt, e adevărat, un lux. Într-o societate cu adevărat civilizată, n-ar trebui să fie. În ce privește psihiatria și psihoterapia, CNAS ar trebui să deconteze serviciile și să nu se amestece în niciun alt fel. CNAS face deja mult rău pacienților care merg la psihiatru. CNAS permite, de exemplu, ca angajatorul să afle diagnosticul psihiatric al unui angajat, doar căutând pe google codul diagnostic de pe concediul medical. CNAS pune bețe în roate relației dintre medicii de familie și psihiatri, în moduri pe care le vom discuta, poate altă dată (suficient să zic că niciun medic de familie nu mai poate onora scrisorile medicale ale psihiatrilor care nu au contract cu CNAS). Asta e, asta sunt rigorile asigurărilor de sănătate peste tot în lume. Dar e departe de a fi o lume ideală.

De luni, lumea s-a mai îndepărtat de ideal cu încă un pas. Și așa era rău pe arătură. Și așa, știrile de tot felul erau din ce în ce mai delirante și anxiogene. În spiritul timpului, Dosarul Electronic de Sănătate a devenit obligatoriu de completat de către orice medic, indiferent dacă lucrează sau nu cu CNAS, din sistemul public sau privat, de oriunde în România.

Bună ziua, domnule doctor, îmi va zice pacienta X, care nu poate dormi și s-a topit pe picioare de când încearcă să iasă din relația conjugală toxică în care trăiește de ani buni. (E o pacientă-model, dar fictivă. Dacă se recunoaște cineva în ea, e pentru că e un motiv obișnuit de prezentare la psihiatru.)

Bună ziua, doamnă X. De astăzi, va trebui să raportez toate necazurile dvs într-un dosar electronic. Din păcate sunt obligat să o fac. Din păcate, nu aveți dreptul legal să refuzați acest lucru. Din păcate, nici eu. Din păcate, următoarea jumătate de oră o vom petrece cu cardul de sănătate, pinul și cu acest manual gros cu instrucțiuni de folosire a DES. Pentru altceva nu mai avem timp. De plătit, tot plătiți. Plătiți dumneavoastră pentru timpul pe care îl vom petrece astfel împreună. Data viitoare va fi la fel. Vă înțeleg supărarea. Nici eu nu sunt tocmai senin în dimineața asta. În loc să mă gândesc la problema și suferințele dvs, mă voi gândi doar la DES.

Da, unele părți din DES sunt confidențiale. Unele, doar. Informațiile care privesc urgențele pot fi accesate de alți medici sau profesioniști ai sănătății (presupun că și farmaciștii). În general, informațiile privind urgențele psihiatrice sunt cele mai sensibile informații legate de pacientul respectiv. În psihiatrie, urgențele sunt, de exemplu, tentativele de suicid. Vă las pe dumneavoastră să speculați puțin asupra consecințelor acestui lucru. Mie aproape că mi-e frică să o fac aici, în scris.

Nu există, înțeleg, posibilitatea ștergerii unor informații din DES. Ele pot fi anulate, dar rămân acolo pe veci. Doar că scrie „anulat” pe ele. Poate fi o tentativă de suicid anulată? Sau un episod psihotic? Sau lucruri mai banale, dar la fel de dramatice în banalitatea lor, un divorț, un doliu, o dependență de alcool?

Să citim rubrica de întrebări frecvente pentru pacienți, care e foarte instructivă:

10. Ce se întâmplă dacă pacientul are boli pe care nu dorește să le declare (inclusiv boli psihice)?

Informațiile medicale afișate în dosarul de sănătate al unui pacient nu pot fi modificate sau ascunse de acesta, fiind preluate direct din documente medicale transmise în sistemul DES de către medici.

Sumarul și informațiile de urgență pot fi consultate de către orice medic cu un certificat autorizat, chiar și fără ca pacientul să fie prezent. Anumite boli cronice, hematologice și transmisibile sunt afișate în sumarul de urgență. Restul dosarului de sănătate (istoric medical, antecedente, documente medicale și date personale) sunt accesibile doar medicilor cărora pacientul le-a dat în prealabil acces la dosar.

Deci stați liniștiți, pacientul nu poate ascunde nimic, în caz că vă îngrijorați. Desigur, e confidențial. Nu chiar totul, doar o parte. Puteți găsi o listă mai precisă a elementelor neconfidențiale, care se trec în „sumarul de urgență” în articolul 8 al Ordinul MS/CNAS relevant. Printre altele, aici se vor menționa boli cronice (mai toate tulburările psihice sunt cronice), tratamente curente și internări recente.

Ar fi multe altele de zis. Nu cred că în spatele DES există rea-voință sau vreo pulsiune orwelliană de control. Mai mult, cred că atât ideea originară cât și intenția sunt, în esență bune. Execuția, însă, e uimitor de pripită și nu ține apa. Cred în necesitatea unei mult mai bune comunicări și eficiențe interdisciplinare în medicină. Cred însă că lucrurile trebuie mult mai bine gândite, pentru că bunele intenții, așa cum sunt ele formulate acum, în cel mai bun caz vor eșua, nefuncționale, iar în cel mai rău, vor duce spre un fel de iad sanitar distopic. Cred că omul aflat în dificultate trebuie să poate alege și servicii care nu sunt grevate de birocrație, și în care tot timpul de consultație îi e exclusiv dedicat, mai ales dacă e pe banii lui. Cred că orice om trebuie să poată decide care din detaliile vieții și sănătății lui sunt exclusiv private și nu pot fi trecute în niciun registru național administrat de structuri ale Statului. Și că, în psihiatrie înainte de toate, dar în medicină în general, trebuie să existe profesioniști liberi și autonomi, care nu sunt obligați de rigori economice sau legale să declare sau să raporteze nimic din ceea ce pacienții lor le spun. Desigur, e nevoie și de o psihiatrie comunitară, în care un întreg sistem de suport să fie informat de soarta unui pacient. Dar lucrul ăsta nu se poate face peste noapte cu un registru unic în care ne confesăm cu totul. Mi-e teamă că DES, prin caracterul lui obligatoriu, va determina mulți oameni să renunțe la a mai merge la psihiatru. Va fi o barieră în plus, în loc să fie un mediu facilitator.

Poate că mă înșel, sau n-am înțeles eu bine ideea și legislația. Puteți consulta și dvs site-ul oficial, informațiile de pe site-ul CNAS, Ordinul MS/CNAS 1123/849/2016, care reglementează situațiunea, precum și punctul de vedere al Comisiei de Bioetică a Colegiului Medicilor din România (spoiler: nu e apreciativ). Și să judecați singuri.