Niciodată nu mi-a plăcut istoria. Nici la școală, nici acasă, și cu atât mai puțin istoria adevărată, cea vie, care încă n-a fost scrisă în manuale, cărți de popularizare sau romane cu coperți lucioase și embosate. Istoria e psihologia unei entități decrepite și senile, sau a unui animal plin de instincte și fără lob frontal. Când e scrisă, e enumerarea unui lung șir de greșeli sângeroase, rareori întrerupt de câte o rază de lumină. Și nu-mi spuneți că dumneavoastră vă place istoria, că nu vă cred. Vă place acum, când, cum zicea François Hollande, ne bate iar la ușă?

Eu nu am păreri politice. Politica e o secțiune transversală prin istorie. Nu mă interesează prea tare de ce și cum a câștigat Trump (deși nu e prea complicat ). Mă interesează ce se întâmplă cu viețile și mințile noastre de zi cu zi, astăzi, mâine și la anul. Mai departe de atât, degeaba mă interesează, nimeni nu ne va lămuri.

De altfel, ăsta e primul efect. Viitorul s-a comprimat. Cea mai mare parte din el s-a volatilizat. Întrebarea din interviurile celor de la resurse umane, „unde te vezi peste 10 ani”, a devenit retorică. Suntem trași cu forța în prezentul continuu, cel al zorilor omenirii.

Așteptați-vă de asemenea să vi se trezească iar la viață instinctele primare, dacă nu erau deja treze. Niște instincte primare, și nu rațiunea, au câștigat alegeri și referendumuri în ultima vreme, iar instinctele comunică între ele mai eficace și mult mai contagios decât o fac conștiințele. Când sperii o pasăre, tot stolul decolează în aceeași clipă. Inimile vor bate mai repede, adrenalina și cortizolul vor curge, somnul va fi mai superficial. Țineți-vă bine de calmul rațiunii, vor fi turbulențe.

Nu știu dacă ați observat, dar deja lucruri care ne păreau importante, brusc nu mai sunt. Ce mai contează dacă copilul tău a avut un coșmar azi noapte, sau a căzut și și-a julit un genunchi? Că voiai să îți iei o casă cu curte undeva la țară? Că cineva a murit de frig aseară pe o bancă? Când tragem linie, viața fiecăruia dintre noi a scăzut în valoare. Exact la fel cum au scăzut acțiunile la marile burse. Moartea e și ea tot mai ieftină.

Există, desigur, și unele părți bune. Cum, în lumina istoriei, nimic personal nu mai pare prea serios, am obsevat deja cum unii oameni îndrăznesc să facă pasul ăla pe care tot îl amânau, și descoperă că prăpastia care anul trecut îi paraliza de groază s-a dovedit a fi doar un vad îngust și neimpresionant. Că viața ar putea fi prea scurtă ca să rămâi pe loc. Știți cum e, când vine războiul, e coadă la starea civilă. E coadă la răscrucile vieții.

Dar asta e doar azi. Nu știu prea bine ce va fi mâine. Poate nimic. Poate uităm tot și ne obișnuim. Poate o să ne permitem să închidem site-urile de știri și să ne întoarcem nițel la cartea abandonată lângă gura sobei.

Între timp, rămâne doar să nu uiți ce e important de fapt: julitura de pe genunchiul copilului tău. Nimic altceva nu contează, nici măcar o mie de Trumpi, de Brexiți, de Kim Jong-uni, chiar și de Kim Jong-doi. Toată istoria e o bulă de săpun pe lângă coșmarul lui de azi noapte. Doar așa o să o scoatem la capăt, nu credeți?