Sunt psihiatru și nu înțeleg mare lucru din politică. Unii văd politica precum un joc de șah, infinit mai pervers și mai încâlcit, dar în care fiecare mișcare are logica și motivația ei de nezdruncinat. E drept că mereu am fost slab la șah, poate de asta nu am înțeles mai nimic din „Brexit”. Până și porecla asta mi s-a părut stupidă, stupid și felul în care s-a propagat și am început toți să o molfăim ca pe un fel de mantră copilărească, un fel de „An-tan-te” dar de groază. Dar poate cel stupid sunt eu.

Nici din campanie, din argumentația pro și contra, cât le-am urmărit cu coada ochiului, n-am înțeles nimic. Privind-o pe regină în costumașul ei reflectorizant, arborând păreri pro-brexit dar refuzând să și le asume oficial, în timp ce cărți de joc încununate cu imense căciuli de blană de urs patrulau într-o intricată paradă în jurul dumisale, am avut impresia că recitesc o ediție din Alice în țara minunilor care a virat din ironie în schizofrenie. Când mă uit la secvențe din dezbaterile electorale, parcă revăd faimoasele sketchuri Monty Python în care nimeni nu înțelege ce rage celălalt, subiectul e brânza sau un papagal mort, și la final personajele se împușcă reciproc.

Iar când citesc statusul de facebook al unei prietene românce, care povestește cum, în timp ce e pe stradă cu copilul mic, în Londra, e acostată de un indian care îi spune să se care acasă, să nu mai umple școlile cu progeniturile ei, ei bine, nu mai gândesc nimic, doar simt. Instinctele vorbesc între ele. 

But then again, e plauzibil să-mi lipsească mie știința sau subtilitatea rațiunilor economice sau politice. Ce știu eu. Doar mi-am ales psihiatria, cea mai puțin lucrativă dintre specialitățile medicale.

Totuși, psihiatrii sunt și ei un fel de sociologi mai primitivi. Noi nu înțelegem prea bine legile sociale formale, dar suntem un fin senzor al instinctelor bazale ale maselor. Ne aflăm la interfața cu ele. Instinctele puternice sunt molipsitoare și dor. Și omul se duce la doftor, cu atacuri de panică, insomnii, obsesii, deliruri. Când un om faimos se sinucide, e epidemie de tentative de suicid la camera de gardă. Când are loc un cutremur simbolic, e epidemie de coșmaruri în care ești prins sub dărâmături sau înghițit de pământ. La asta mă și aștept zilele următoare. Și așa mergeam pe un teren fragil, pe o bârnă îngustă. Acuma o să fie și mai îngustă. Iar o să se reactiveze vechiul nostru complex național de orfani abandonați, vechile traume, umbra de la răsărit, nu cea a lui Tolkien.

În 2009, când lucram la un spital general din Franța, am fost solicitat pentru un consult de colegii de la ORL. O pacientă, femeie de origini umile și șlefuită de asperitățile vieții, franțuzoaică get-beget, se agita și amenința pe toată lumea. Mie mi-a spus că se temea pentru viața ei: chirurgul care urma să o opereze era arab, și știe tot satul cum e cu arabii ăștia. Stăteam de vorbă, în acea după-amiază, cu Franța profundă. Brexit, dacă înseamnă ceva, e despre coșmarul unui copil pe nume Britania profundă, un copil cu care niciun adult nu a fost în stare să vorbească, dar pe care unii adulți au știut să îl păcălească. Deși, aparent, nu mai există adulți. Doar copii și personaje de povești victoriene de groază.

(Imagine: Pluta meduzei în varianta lui Bansky, pe zidul unei tabere de refugiați din Calais)