Spațio-timpul emoțiilor e întotdeauna un preambul, un interludiu, sau un impromptu. Dacă ar fi să ne defalcăm viața în perioade și ere, în evenimente bine delimitate, trăirile cele mai intense, deopotrivă cu amintirile lor, sunt în afara acestor frontiere, pe dinaintea lor sau printre ele.

Senzația pe care o ai anticipând vacanța e mai intensă decât senzațiile vacanței. Angoasa de dinainte de un examen se evaporă când examenul a început. Promisiunile și amenințările sunt ancore mai adânci în realitate decât împlinirea lor. La fel și nostalgia.

Fiica mea cea mare a fost într-o excursie organizată de grădiniță, prima din viața ei. Prima plecare fără noi. I-a plăcut foarte mult, dar înainte de plecare a fost speriată. Ar fi preferat să nu plece. Când am ajuns la locul de rendez-vous și a văzut marea de copii, părinți, educatori, îngrijitori, și cele trei autocare mărețe, s-a agățat de mine ca de un trunchi de copac în vijelie. După ce am „predat-o” și a intrat în rând cu colegii ei, s-a relaxat imediat, și restul zilei s-a distrat până la epuizare, așa cum doar copiii sunt în stare și adulții nu mai au voie. 

Cât despre mine, eu am avut inima mai strânsă decât a ei. Să-i dau drumul la mână a fost mai greu decât anticipasem. Sigur, e instinctul pre-rațional de părinte, dar mai e ceva. Făcându-i de zor cu mâna în timp ce autocarul pleca, m-am gândit că asta e prima repetiție, dintr-un lung șir, pentru marile despărțiri ce vor urma. Grădinița (și apoi școala) nu are doar rolul de a educa copilul, ea ne educă și pe noi, e prima care ne învață lecția asta: copilul tău, sânge din sângele tău, genotip din genele tale, nu îți aparține, nu e „al tău” și la un moment dat va pleca. O să plece nițel chiar acum și, deja, tu nu ai voie să vii cu el. Doar că noi învățăm mult mai greu decât copiii. Probabil și la optzeci de ani o să gândim tot în termeni de „fetița mea/băiețelul meu”. Și apoi vine Cea Mai Mare Despărțire și rămân doar genele noastre pe Pământ, care au și ele memoria lor imemorială, atât de veche că e inumană, și despre care se spune că sunt cam egoiste și nu le pasă decât să se reproducă, nu le pasă de avalanșa de emoții cu care trebuie să ne luptăm, din cauza lor, în timp ce facem cu mâna către niște autocare, în prima zi de grădi sau de școală sau de facultate.

Și totuși, momentele astea sunt extrem de prețioase. Într-un fel, pentru ele merită să trăim. Ca în stampele japoneze în care o pasăre cu gâtul lung decolează de pe ape la răsăritul Soarelui.

Copiii mei sunt prima mea sursă de învățare. Și nici măcar nu sunt creditate cu puncte EMC la colegiul medicilor, că de congrese oricum nu am timp. A doua mea sursă de învățare e bicicleta. Dacă aș scrie o carte despre bicicletă, ar fi o carte despre viață. Pe bicicletă, ești permanent într-un interstițiu. Ești în mișcare, într-un echilibru dinamic, timpul curge dar curgi și tu în deplină armonie cu el. Ești în cădere liberă dar te ții bine. Nu mai ești cel ce privește stampa japoneză, ești chiar pasărea care decolează.

(Imagine: Umegawa în provincia Sagami, Katsushika Hokusai)