M-am născut în București. Mai mult decât atât, am rădăcini adânci în București. Nu am avut o „țară” cu bunici în spatele unui gard de uluci năpădit de mâna-Maicii-Domnului, cu păsări cotcodăcind ziua și cu liniște cosmică noaptea. Mereu a fost zgomot urban în jurul meu. Sunetul distant al pickhammerului îmi produce madlene de copilărie. Când eram mici, ne alergam unii pe alții pe maidan într-un mod aproape identic cu cel descris de Cărtărescu în „Mendebilul”. Era pe atunci o mahala cu case vechi și străzi pietruite, un embol de București interbelic scăpat în mod misterios de masacrul modernizării comuniste. Nu că ar fi fost o mahala civilizată, sau măcar curată. Erau doar două lucruri care o sfințeau: vecinătatea unor oameni iluștri care locuiau pe acolo, unii vii, la care toți se uitau cu gura căscată ca la niște miracole improbabile pe două picioare, alții morți, dar a căror amintire era palpabilă ca un om viu, și un tei enorm care umbea cu coronamentul un sfert de stradă și în care ne-am cocoțat toată copilăria. Pe vremea asta, ar fi sufocat cartierul cu parfumul lui.

Dar nu exista nici pe atunci un simț autentic al comunității. Ne știam vecinii din vedere, și vorbeam unii cu alții ca niște frați atunci când se tăia curentul, în nopțile toride în care mai bine stăteai pe afară. De îndată ce revenea electricitatea, ne întorceam fiecare la bula lui de lumină. Măcar pe atunci aveam scuza că erau vremuri în care erai mai în siguranță în ea și nu era bine să-ți verși oful te miri cui pe stradă, că nu știai cine te ascultă. Încă de pe atunci, Bucureștii erau un oraș profund traumatizat, o distopie întunecată. Dar eram copil și așa e omul, își aduce aminte cu nostalgie și tandrețe de primii lui ani, chiar dacă erau groaznici pentru toată lumea.

În adolescență, începând să ies din matricea mea, m-am îndrăgostit de niște București inexistenți. De arhitectura vremurilor apuse. De romantismul străzilor întortocheate ale mahalalelor îngrămădite în spatele blocurilor fierbinți. De Bucureștii imaginari ai lui Eliade. A existat orașul acela vreodată? Cândva crezusem că am identificasem adresa stabilimentului din „La Țigănci”, că descoperisem rădăcini de ziduri medievale pe strada Columbelor, că întrevăd treceri către alte lumi sau alte timpuri în umbra cartierului Mântuleasa sau sub salcâmii foarte bătrâni (azi dispăruți) de pe Plantelor. Nu realizam că veneram o creatură deja defunctă, că Bucureștii aceia erau doar un cadavru în descompunere, de care nimeni nu se mai îngrijea, care nu mai beneficia de niciun fel de afecțiune, dacă nu punem la socoteală dragostea noastră neputincioasă, de adolecenți cu gărgăuni în cap.

Ce sunt azi Bucureștii? Ce au devenit? Suntem dincolo de trauma colectivă. Suntem în era psihopatiei. Bucureștii, ca societate, mai întâi s-au dezintegrat și apoi s-au organizat patologic. Tot ce iubeam la București a fost ras de pe fața pământului, și în loc s-a ridicat altceva, un oraș nou pe care nu îl înțeleg și nu îl mai iubesc. Și sunt vinovat că nu îl iubesc. Ce n-a reușit Ceaușescu în mahalaua mea au definitivat rechinii imobiliari și băieții deștepți. În mandate succesive, orașul meu a căzut pe mâna unor criminali fără milă, care au stors sistematic și ultima șansă, ultima picătură de sevă și de potențial a Capitalei și de construit, au construit cancere urbane și hiperbole insultătoare. Dar nu despre ei e vorba în articolul ăsta. Ci despre noi înșine.

Noi, locuitorii Bucureștilor, în mare parte aceiași care stăteam de vorbă acum nici trei decenii când se tăia curentul. Noi cei care am ajuns să urâm copacii, pentru că ne cad frunze pe locul de parcare. Noi, cei care parcăm pe trotuar ca să meargă copiii la școală pe mijlocul străzii. Care blocăm rampele de acces pentru oamenii cu handicap. Care ne învățăm proprii copii că singurul lucru pentru care merită să trăiești e autopropășirea, pupă-i în bot și papă tot, calcă pe cadavre fiule dacă trebuie, tu să fii sănătos, să ai casă pe pământ și trei mașini, mai bine să fii agresorul decât agresatul – că nu există nicio altă variantă, ce mă bucur că ești egoist și descurcăreț, o să ai o viață bună, nu-mi fac griji. Noi, cei care trecem mai departe când o femeie care ne-ar putea fi mamă sau bunică e căzută în stradă. Noi, cei care habar n-avem pe unde vine Ferentariul, ultimul cartier viu, deși grav bolnav, să fie la el acolo. Noi, cei ce scrâșnim din dinți unii la alții și ne luăm la pumni în trafic. Care dăm și luăm șpagă. Cărora ne e în mod secret groază de cei care ne par puternici, așa cum ne era și acum treizeci de ani, care ne înțolim și noi cu atributele puterii, doar doar om păcăli pe careva. Noi, cei care ne considerăm cu bun simț doar pentru că tăcem, timizi, pentru că, în afară de agresat și agresor, singura variantă pe care o recunoaștem e invizibilul. Noi, cei care ne urâm orașul. Care nu ne mai iubim orașul. Pe care Bucureștii îi lasă rece, e doar un câmp de gunoi și un vast, dar înghesuit, spațiu de parcare. Noi, cei care ne-am însingurat, noi am făcut din orașul nostru mediul alienant și toxic despre care scrie în tratatele de psihiatrie: „mediul urban se asociază cu prevalența crescută a schizofreniei, tulburărilor afective și, bineînțeles, a dependențelor de substanțe.”

În cartierul copilăriei mele, teii au fost ciopârțiți, într-un act eliberator care a oprit acumularea necontrolată a frunzelor. Casele au fost demolate. Există un singur loc de joacă, de mărimea unei camere de cămin studențesc, căci terenul e ultra-scump. Nu-l folosesc copiii, ci niște oameni care beau bere la doi litri zi și noapte, poate și dorm acolo, dar nu-i vede nimeni, sunt așadar invizibili. Mai există copii în cartierul ăla? Ce s-a întâmplat cu copiii care am fost noi, și cu planurile noastre?

Din cauza noastră nu am speranțe nici la alegerile astea. Din cauza mea. Acesta e un text de autocritică. Voi merge la vot, cum am făcut-o mereu, din aceleași motive pentru care nu arunc gunoaiele direct pe jos. Am alte păcate însă față de orașul meu, și cel mai mare e că nu îl mai iubesc. Și asta înseamnă că nu mă mai iubesc pe mine însumi. Iartă-mă, București!

Imagine: cartierul Rahova în ploaie, poză făcută de mine când eram rezident și locuiam acolo.