Primăvara lui 2002 venise în București cu o lună mai devreme și fără nicio reținere, ca o armată victorioasă care calcă în picioare străzile cetății cucerite. Eram student, în stagiul de pneumologie, la spitalul Filaret, o clădire veche și roșie, cu ferestre enorme prin care vedeam pur și simplu cum bobocii de corcoduș se deschideau amenințători, ca niște prăpăstii în care eram cu toții bucuroși să ne aruncăm.

S-au întâmplat multe lucruri în anul ăla, o luaserăm toți razna, de parcă nu mai eram niște cetățeni ai lumii moderne, ci niște sălbatici primitivi care stau de vorbă cu vântul și venerează albastrul cerului, pe Tengri Aether Latobius Stribog. Desigur, asta doar în suflete noastre, pe dinafară păstram aparențele, pentru că aparențele sunt totuși ultimele ziduri și nici măcar primvăra nu le dărâmă, cel mult le acoperă cu mușchi și gândaci roșii. În acel an mi-am cunoscut viitoarea soție.

De atunci, monitorizez riguros fiecare primăvară. În anii următori, anotimpurile au revenit la normal. Am avut iar nămeți de Mărțișor. Proverbul franțuzesc, conform căruia în aprilie nu te descoperi nici măcar preț de un fir de ață, și-a recăpătat înțelepciunea occidentală. Copacii au înmugurit timid, mai întâi în centru, pe lângă parcul Ioanid, și de acolo în valuri centrifuge discrete, și de abia în luna mai puteai spune că e în sfârșit primăvară deplină, un scurt răgaz înainte ca marile canicule să ofilească prospețimea frunzelor. Am tot așteptat să se repete primăvara maiestuoasă de când împlinisem douăzeci și trei de ani.

Dar nu s-a întâmplat, și am fost în tot acest timp, și în trup și în suflet, cetățeni respectabili și în banca lor, îndeplinindu-ne sarcinile zilnice cu lăudabilă modestie și agățându-ne de rutină ca de o plută de salvare. A fost bine.

Anul trecut, am avut cea mai frumoasă toamnă din amintirea celor vii. Dar foarte depărtată. Copacii incendiau cerul cu frunzele lor, dar sub corola lor noi aveam incendiile noastre, dintre cele după care rămâne doar cenușă otrăvită. Iar anul ăsta, primăvara a venit iar cu o lună mai devreme. Sunt însă cirumspect. La fel și copacii. De o săptămână, corcodușii stau cu bobocii pregătiți dar se deschide doar câte unul și se închide imediat la loc. Va fi o primăvara lungă și o vară și mai lungă, dar nu știu dacă asta înseamnă ceva, cu siguranță nu mă grăbesc să-mi atârn parpalacul în cui.

De fapt, cred că pe undeva aș fi dezamăgit dacă primăvara lui 2002 s-ar întoarce. N-ar trebui să avem mai mult de o asemenea primăvară. E deja foarte mult, aproape mai mult decât putem duce. Dacă primăvara în sine nu e o iluzie, atunci ea există doar o singură dată și e un mare dar că am putut trăi un anotimp în ea și în lume în același timp. Altfel, pentru mine, ea e departe de a se fi terminat. Nu se va termina niciodată, o să-mi încălzesc și oasele centenare tot la soarele ei, dacă ajung atât de departe.