Primele ierni sunt toate la fel. Mai întâi e o seară în care miroase a lemne de sobă, apoi urmează dimineața cu troiene mai înalte decât mine. Bucuria pură a tăvălirii prin zăpadă, a coborârii cu o mie de kilometri la oră mica movilă din parcul Kiseleff, Crăciunul ca o lumină puternică într-un vast întuneric care nu sperie pe nimeni. Primele ierni sunt o singură iarnă, cea dintâi, aceea care nu se mai întoarce, care e mereu în trecut, ca o halucinație a memoriei.
A doua iarnă e cea din 89-90. A fost prima diferită, mai ales prin aceea că am avut cea mai mare vacanță de iarnă dintotdeauna. Tatăl meu trăgându-ne pe sanie prin tot orașul, lumea din jur răsuflând ușurată și visând la viitor. A doua iarnă era doar viitor.
A treia iarnă a venit mult mai târziu, când eram medic rezident și locuiam în Rahova. Să fi fost 2007? Nu mai știu sigur. Peste noapte, nămeții s-au ridicat până la balcoanele primului etaj. A trebuit să merg pe jos până la cea mai apropiată stație de metrou ca să ajung la spitalul 9. Priveliștea neprețuită a BMW-urilor neajutorate, suspendate pe mormane de zăpadă pe Calea Ferentari, dând din roți disperate ca niște țestoase căzute pe spate. Eram tânăr și optimist, deși deja responsabil și cu un bagaj respectabil de griji în CV. (Un curriculum vitae corect ar trebui să conțină grijile, nu formările și competențele și abilitățile și celelalte prostii.) Era iarna prezentului.
În a patra iarnă locuiam în estul Franței, la Metz, decis să revin în România, dar nesigur dacă asta chiar urma să se întâmple, și venisem la București doar pentru o săptămână, ca să susțin un referat de doctorat. Nici la Metz vremea nu era frumoasă, dar la București m-au întâmpinat iar marile zăpezi. Pe lângă Franța și toate incertitudinile mele, Bucureștii mi s-au părut o simfonie tunătoare de viață. Chiar și blocurile mi se păreau frumoase, gogoșeria din colț, tramvaiele, totul. Niciodată orașul meu nu fusese mai frumos, și nici nu avea să mai fie așa vreodată.
În a cincea iarnă eram înapoi de ceva vreme și se năștea fiica mea cea mare. Îmi luasem concediu o lună întreagă și, în doar câteva zile de la naștere, se reîntorceau zăpezile. Fulgi enormi cădeau pe nasul ei când mergeam în parc cu ea în brațe, și ea râdea fără să se trezească. Atâta tot.
Asta e a șasea iarnă și nu are nimic remarcabil în afară de faptul că e chiar acum. Bicicleta mea de vreme rea e la reparat și meșterul nu-mi dă niciun semn că aș putea să o am în viitorul apropiat. Diminețile înot prin troiene apoi mă înghesui în autobuzul trei sute treizeci și cinci, unde intru în transă alături de restul clasei muncitoare. Văd răsăritul în dreptul podului Băneasa, peste lacurile înghețate. Acum am două fete, și amândouă trăiesc din plin prima iarnă, și mă bucur și eu de ea, prin ele, dar știu că nu mai e iarna mea. A mea a fost, cred, demult, dacă nu cumva a fost doar o halucinație a memoriei.
Am citit in metrou articolul si initial am avut un nod in gat care s-a transformat intr-o mica lacrima. Incercam sa-mi spun ca e absurd sa plang la prima ora o diminetii gandindu-ma la un individ ce a ramas fara iarna, ci doar cu amintirea lor, insa emotiile dadeau navala peste mine si cand am coborat din metrou si-am vazut feeria iernii mi-am imaginat ca sunt in Craiasa Zapezii. La multe ierni frumoase
Interesant. Textul meu călătorind cu metroul.
Ce-i drept a tot calatorit. In sus si-n jos in lung si-n lat toata ziulica pentru ca nu-mi iesea din minte imaginea omului fara ierni; apoi m-am gandit la ale mele care se contopesc mereu cu amintiri si copilarie. Insa cum toata lumea din jur era suparata pe iarna, iar pe fundal se auzeau chiotele copiilor am realizat ca e tare greu sa fii adult pentru ca mereu trebuie sa te deranjeze cate ceva ca sa ai motive sa pari serios si incruntat. Multumesc pentru emotiile si amintirile care au fost trezite odata cu aceasta iarna.
Eu sunt cel care trebuie să mulțumească pt cuvintele frumoase.
Eu citesc despre iernile dvs. la gura sobei, cu focul pâlpâind. Nu mi-au plăcut foarte mult iernile vreodată, mai degrabă primii fulgi timpurii, de la sfârşitul toamnelor copilăriei mele. Dar după primul meu an de gimnaziu în Bucureşti, la Tonitza, m-am întors în sat în vacanţa de iarnă pe un viscol de poveste. Aşteptasem atât de mult acea vacanţă, cu sfâşietor dor de părinţi, de casă, de fratele meu mai mic, de sat şi foşti tovarăşi de joacă, încât am înotat, la propriu, 3km prin nămeţi care îmi ajungeau până la piept, într-o stare de fericire extatică şi beatitudine greu poate de imaginat. Fiecare deal, fiecare copac, fiecare casă sau potecă erau decupate dintr-o poveste magică, realul însuşi pentru mine nu mai avea consitenţă ci exista suspendat între cerul populat cu îngeri pufoşi de nea şi pământul bătut de viscolul şuierând un cântec straniu dar care nu mă speria ci-mi reamintea că e vântul meu, al satului meu, al locului familiar pe care-l iubeam cel mai mult atât, cu o înfrigurare premonitorie… Cea mai frumoasă, ireal de frumoasă, dureros de frumoasă iarnă din viaţa mea. Prima şi ultima de acest fel! Mi-aţî răscolit amintirile, dle dr., citindu-vă la gura sobei, într-un colţ de lume.
Dar BMW-urile cu ce v-au suparat? Credeam ca doar trotinetele din parcul cu teren de si din comment-ul meu disparut…
Comentariul nu a disparut, de abia acum l-am aprobat. (Toate comentariile trebuie aprobate, din pacate, inainte de publicare.)