Miercurea lucrez după-amiaza, până seara. Ceea ce înseamnă că diminețile sunt ale mele și ale fiicei mele cele mici, care încă nu merge la grădiniță. Așa că mergem împreună la joacă, dacă e frumos afară.

Părculețul în care mergem toamna, fiindcă e aproape de casă și are un chioșc în care te poți adăposti dacă vremea se înrăutățește brusc, e o mică grădină interbelică ascunsă între case vechi. În mijloc e un lăculeț (sau un bazin mai mare, dacă preferați), aleile șerpuiesc printre arborii ornamentali bătrâni și umbroși.  Mă jucam și eu când eram mic aici, cu prietenii mei. Veneau și copiii de la un orfelinat, pe atunci, ne jucam și cu ei. Când au început să mă intereseze fetele, tot aici îmi dădeam loc de întâlnire. Și mai târziu, aici citeam când aveam luxul, azi inimaginabil, de a sta pe bancă cu o carte în brațe, iar în 2004 am învățat toată vara pentru rezidențiat, din infama traducere a Harrisson-ului de medicină internă, ediția paisprezece. În ultimi ani s-a adăugat un loc de joacă pentru copiii mici, precum și un teren de baschet. Nu prea se potrivesc ele, peisagistic vorbind, dar prind bine, și de atunci parcul s-a umplut de puștime, părinți, bunici și bone.

Și în ultima vreme, de școli particulare în limbi străine.

Mai întâi, vine una germană. Nu știu de ce au proliferat atât școlile și grădinițele germane, și de ce nu și cele franțuzești (din care nu există decât una, de fapt), sau, de ce nu, spaniole, rusești, japoneze, etc. În fine, colectivul german e foarte disciplinat. Copiii ocupă terenul de baschet și încep a face diverse exerciții fizice, punctate de ordinele guturale ale unui profesor (Fertig! Los! Noch einmal! Gesellschaft! Ubung! Hottentottenstottertrottelmutterbeutelrattenlattengitterkastenattentäter!) Toată lumea își face treaba și, culmea, pare să se distreze, dar în cea mai desăvârșită ordine teutonă.

Apoi, vine o școală în limba americană. Cel puțin cred că eu că e americană, accentul profesorilor îmi aduce aminte de Clint Eastwood. Grupa de copii, ceva mai mărișori, invadează rapid tot parcul, gonește toți pruncii de pe leagănele și toboganele destinate celor de trei ani, gălăgie maximă, alergare și cățărare în copaci și pe statui. Nimeni nu intervine, totul e natural, spontan, instinctiv. Și, vorbind de instincte, băieții ajung invariabil să se hârjonească. Apoi să se bată cu patimă. De abia când încep să-și care pumni în cap cu nemiluita, sau cineva e vizibil rănit, unul dintre profesori se desprinde din mica conversație pe care o avea cu ceilalți trei colegi (sau ce or fi ei) și întrerupe ciomăgeala, discret, fără să dojenească pe nimeni, de parcă ar opri un exercițiu de educație fizică. Între timp, părinții, bunicii și copiii mici stau pitiți în chioșc și așteaptă timizi să treacă valul, paznicii degustă cafeluța și țigarea în mica lor curticică pe care singuri și-au îngrădit-o, ca să nu fie deranjați, iar grupa germană, dacă mai e acolo, continuă netulburată săriturile și genuflexiunile.

Pentru o oră, părculețul nostru devine un fel de turneu geopolitic, în care eșantioane miniaturale de națiuni sau culturi (sau aspiranți la acestea) se autocaricaturizează.

Apoi școlile particulare pleacă la treburile lor, la orele de mate sau de dezvoltare personală, și noi ne putem da iar pe tobogan sau, dacă suntem mai mari, juca un „la mălai” pe terenul de baschet.