Unde să ne mai ascundem, zilele astea? În ce reces al memoriei? Sigur e unul confortabil, în care nimic nu s-a schimbat. Dar de-acum el e deja amintirea unei amintiri, și până acolo drumul e un ghem întortocheat de sinapse.  Copilăria e cea mai sigură destinație, dar îmi e din ce în ce mai greu să ajung acolo. Marcel Proust, ajută-ne dumneata.

Hm, mi-aduc aminte de vremea când mă urcam pe casa vecinului. Omul e făcut pentru cățărare, de asta are mușchii spatelui puternici, cândva trăiam în copaci. Doar societatea modernă a scos în afara uzanțelor această aptitudine. Copiii însă nu cunosc chiar toate uzanțele sociale, deci și noi ne cățăram, ajungând, pe măsură ce trecea vremea, tot mai sus.

Eram cu toții într-o curte nu foarte mică a unui bloculeț din anii 30. O curte comună, un terrain vague cum aveau cândva toți micii vagabonzi din cartiere. Mai întâi ne-am cățărat pe gard, apoi în teiul enorm care și azi sfidează zona urbană și pe locuitorii ei, care urăsc cu toții copacii. De pe ramurile teiului, ajungeam pe gardul casei vecine, de acolo pe ramurile unui corcoduș (el în schimb s-a uscat) și apoi pe acoperișul casei de alături.

De acolo, se vedea toată lumea. Niciodată n-am fost mai sus de atât.

Vecinul avea niște struguri, un soi din ăla hibrid, cu coaja groasă. De nemâncat când erau copți, dar ne dădeam în vânt după ei când erau aguridă. Vița se cățăra pe casă, de pe acoperiș erau ușor de cules. Chiar acum, gândindu-mă, mi se strepezește agreabil gura.

Toate astea, puse pe hârtie, nu au nicio semnificație. Nu merită să scriu despre ele. Amintirea asta e doar a mea și nu are valoare pentru nimeni altcineva. Filtrată în limbaj, se devalorizează.

De fapt, nu găsesc niciun alt rost în scris decât cel de exercițiu, sau repetiție, a tăcerii.