Dacă am pune toată cunoaşterea omenească într-o mare bibliotecă, ea ar fi scufundată pe nenumărate niveluri în subsol, cu luminile stinse, iar cea mai mare parte a volumelor ar avea o eternitate de aşteptat înainte de a fi redeschise. Între timp, cititorii – mereu preţios de puţini, astăzi probabil mai rari decât scriitorii – s-ar plimba pe o terasă la suprafaţă, răsfoind broşurile pe care moda le păstrează la lumină, sărind de la una la alta după capriciile deficitului global de atenţie, fără să bănuiască greutatea enormă cu care literele apasă Pământul de sub ei. Din an în Paşte, câte unul dintre noi ar cădea printr-o crăpătură şi s-ar trezi în plină materie neagră secretată de materia cenuşie din alt secol, înconjurat de tomuri prăfuite, dar care cândva au fost lustruite şi sărbătorite.

Aşa am păţit eu deunăzi şi a fost numai din cauza doctorului M., de altfel un minunat psihiatru, cercetător, scriitor şi multe alte lucruri. Dumnealui m-a întrebat dacă ştiam cine a zis prima dată adagiul „diagnosis is prognosis“. Habar nu aveam, dar suna a ceva ce Kraepelin însuşi ar fi zis, că doar el e „părintele nosologiei psihiatrice“, subliniind primul importanţa covârşitoare a punerii de diagnostic în meseria noastră. Kraepelin e un caz aparte în bibliotecă: toată lumea a auzit de el, e unul dintre uriaşii pe ai căror umeri stăm, a scris un tratat extraordinar pe care l-a reeditat de multe ori, care mai are şi fotografii reuşite, dar pe care nimeni nu-l citeşte vreodată. Nu în ultimul rând, pentru că nu a fost tradus din germană. În vremea lui nu era nevoie, fiind limba standard a psihiatriei, filosofiei şi ştiinţelor sociale de abia născute, era înţeleasă măcar de orice profesionist care se respecta. Au trecut două războaie mondiale şi limba standard s-a schimbat. Puţini sunt cei în viaţă care măcar au văzut tratatul lui Kraepelin, şi nu am reuşit să-l răsfoiesc pe undeva pe internet. Căutând însă prin unghere, am crezut că am regăsit citatul în germană („Diagnose ist Prognose“) într-un text cu aproape un secol mai vechi, într-o revistă germană de medicină din 1810, Medicinisch-chirurgische Zeitung.

Uitându-mă mai atent printre semnele gotice, am văzut însă că citatul complet era altul: der Quadrat der Diagnose ist Prognose. Ciudată aserţiune, cum că prognosticul e diagnosticul la pătrat. Am aflat că autorul ei e un medic german pe nume Johann Spindler (1777–1840) şi că a scris o carte plină de afirmaţii asemănătoare numită Allgemeine Nosologie und Therapie als Wissenschaft. Şi da, deşi aveam nenumărate alte sarcini mai presante (de exemplu, să termin la timp textul pentru „Viaţa medicală“), m-am apucat să citesc ce paragrafe din ea am putut găsi. Omul acesta, în cea mai pură tradiţie iluministă, încerca să elaboreze nici mai mult, nici mai puţin decât o teorie a medicinii bazată exclusiv pe matematici elementare. Speranţa lui era că toată munca noastră poate fi redusă la logaritmi, derivate, integrale, radicali etc., algoritmi simpli şi precişi prin care raţiunea pură ar fi putut să domine boala şi moartea. Mai mult, Spindler afirmă că medicii, în procesele lor de diagnostic, elucidare a etiologiei, fiziopatologiei şi terapiei, asemenea domnului Jourdain, fac deja matematică fără s-o ştie.

V-aş ruga să lăsaţi jos revista preţ de câteva secunde (ştiu că e foarte greu), şi să meditaţi la frumuseţea şi enormitatea ideii.

Frumuseţe, pentru că matematica e frumoasă în sine, indiferent cât de mult ne-a plăcut la liceu. Ea găseşte modele şi pe baza lor formulează conjecturi, prevede ceea ce ochii noştri nu sunt în stare să vadă, cum e materia neagră pe care o menţionam la început. Într-un fel, e adevărat, medicina încearcă să facă acelaşi lucru. Dar aici asemănarea se opreşte. Matematica este o artă cu totul pozitivă, e o abstracţiune a tot ceea ce poate fi obiectiv. Ceea ce n-am reuşit să eliminăm din medicină şi, după unii, nici nu vom reuşi vreodată, e partea subiectivă. Jaspers şi Max Weber susţineau că e o iluzie să încercăm să o facem, că trebuie să îmbrăţişăm subiectivul, să-l folosim în criteriile noastre de diagnostic şi să nu ne amăgim aşadar că modelele noastre pseudomatematice sunt categorii naturale. Chiar şi în cele mai obiective, pozitiviste, situaţii medicale (de la modelul cibernetic al şocului, sau pur şi simplu identificarea unei bacterii într-un produs patologic), medicina este mai mult decât obiectivă, pentru căoperează cu valori. Să atribui valoare vieţii şi aspectelor ei – mă refer la valoarea fundamentală, nu la cea monetară, bineînţeles – nu este un proces obiectiv, ci unul ancorat în viaţa însăşi, autovalorizantă prin definiţie.

Ideea lui Spindler ne pare astăzi desuetă pentru că toată concepţia noastră de viaţă a migrat din iluminismul raţional către antipozitivismul sociologic şi, mai apoi, către umanismul postbelic. Doar că nu a rămas acolo, ci s-a îndreptat către orizonturi mult mai stranii.

La câteva zile după ce confratele M. m-a stimulat cu întrebarea dumisale, asistam la cuvântarea lui Fernando Lolas la congresul World Psychiatric Association, de abia încheiat la Bucureşti. Lolas este psihiatru şi profesor de bioetică la Universitatea din Santiago de Chile. Şi dumnealui militează pentru o teorie a medicinii. E interesant de văzut cât de mult diferă ea de strămoşul de acum două secole. Într-un discurs erudit, eclectic, sofisticat şi chiar poliglot, profesorul Lolas ne-a vorbit despre cum rezultatul muncii fiecăruia dintre noi este esenţialmente un text (literatură, aşadar) încărcat simbolic, care poate fi decodificat, tradus, prelucrat. Pentru dumnealui, medicina este o metanaraţiune heterogenă, text compozit în care se întâlnesc autori foarte diferiţi (medicul, pacientul, familia lui etc.), dar nu unul pasiv şi pasibil de a se pierde în marea bibliotecă subterană, ci o „ştiinţă a acţiunilor“. Asta dacă am înţeles eu bine, pentru că nu ştiu cât de mult eu însumi, şi de altfel tot restul publicului destul de numeros, am putut decodifica din prelegerea însăşi. E tot o teorie idealizantă, care vrea să transcendă empiricul, într-un model postmodern care mi-a adus aminte de Lyotard şi de Michael J. Reddy, şi, mai departe, din nou de matematică, pentru că şi ea e tot un metalimbaj, însă totul într-un joc de oglinzi atât de caracteristic erei noastre.

În sala de conferinţă, în interiorul Palatului Parlamentului, era un ecou greu de suportat, de altfel. Marmura omniprezentă respingea cuvintele în toate direcţiile. Şi e posibil să fi scris textul acesta doar ca reacţie la multitudinea de coşmar a faţadelor Casei Poporului, pe dealul ei artificial, sub care se află nenumărate niveluri subterane de istorii uitate ce apasă masiv pe conştiinţele noastre.