Nu m-am mai gândit de mult la școală. Cred că am evitat să o fac. Desigur, an de an remarc aglomerația bucureșteană, cum parchează părinții mașinile enorme pe trotuar astfel încât copiii care nu vin cu mașina să trebuiască să meargă oricum pe mijlocul străzii, salariile mizerabile din învățământ, ultimul scandal cu câte un profesor (parcă n-a mai fost unul de mult, o fi de bine?), chestii din astea, cetățenești. Pentru școala mea, acei cincisprezece ani în care personalitatea mea s-a închegat precum laptele în care ai picurat zeamă de lămâie, n-am mai consumat secunde de amintire.

Și dacă mă gândesc acum, nu e pentru că mi-ar face vreo plăcere, e doar din cauză că fata mea cea mare începe grădinița. Am mers cu ea de mână, am trecut prin tot ritualul cu asistenta, dulăpiorul, pătuțul, doamna educatoare. N-a plâns deloc, nici când ne-am luat la revedere. Eu însă, nu m-am putut abține decât cu mare greutate, și fredonând disperat „Spongebob Squarepants” ca să-mi distrag singur atenția de la magiunul clocotitor de sentimente demult uitate. Și, nu mi-e foarte rușine s-o spun, am izbucnit în lacrimi cum am ieșit pe ușă afară.

Plânsesem din plin și acum 33 de ani. Sunt binecuvântat, dacă binecuvântare o fi, cu darul amintirilor precoce. Cele mai vechi dintre ele sunt cinematografice, sau poate ca o dioramă, atât de proaspete în minte că pot să mă plimb prin ele și să le examinez detaliile, deși uneori se văd semne de învechire și pe unele exponate le mai mănâncă moliile.  Dar mi-aduc aminte de parcă ar fi ieri de ultimele zile ale verii lui 1982, pe strada mea, care pe atunci mi se părea infinit de lungă – capătul ei era în altă lume. Mi se spusese că aveam să mă duc la grădiniță și cam ce însemna asta, și mi-aduc aminte că mă gândeam că de-atunci nimic nu va mai fi fost la fel. Mi-aduc aminte foarte bine cum stăteam toți în prima zi în casa de pe Caragea-Vodă, o grămadă de copii în șorțulețe albastre, bocind de zor. De cum eram pedepsiți dacă nu eram cuminți. De bucătăreasa grasă și mereu veselă și bună cu noi, de șarlotele și papanașii ei delicioși. De prima piatră pe care un alt copil mi-a aruncat-o în cap, de m-a pus pe jos și mi-a crescut un cucui imens. De a doua grădiniță, cea de pe Bastiliei, unde educatoarele erau mult mai drăguțe, și unde am fost puși să ne uităm la televizor la lucrările celui de-al XIII-lea congres al PCR.

De prima zi de școală, în care am plâns din nou. De tovarășa învățătoare, care nu zâmbea niciodată și în fața căreia tremuram cu toții.  Era una dintre cele mai reputate, dar nu cred că o iubea cineva. Eu învățasem să citesc dinainte de școală, dar, cu ajutorul tovărășei, am căpătat o groază de cititul și vorbitul în public. Pe atunci rigla la palmă și trasul de urechi erau perfect acceptabile ca metode educative. La un moment dat s-a îmbolnăvit și i-a ținut locul o lună întreagă bibliotecara, mult mai bună cu noi, și ce rău ne-a părut când s-a întors tovarășa. Cum nu mă așteptam la nimic bun de la clasa a V-a, pentru că niciun pas nou nu fusese bun până atunci, cum am descoperit cu stupoare că e mult mai bine, doar fiindcă scăpasem definitiv de tovarășa învățătoare.

De Stafie, băiatul cel mai mare din școală, care ne bătea oricând dacă avea el chef. Omul era o legendă vie. De multe alte Stafii care au urmat de-a lungul anilor.

De prima îndrăgostire – în clasa a VII (se întâmplă mult mai devreme azi) și de cât de copleșitor era sentimentul ăla copilăresc. Normal că nu i-am spus niciodată.

De profesoarele de matematică și de religie din clasele VII și VIII, primii profesori pe care i-am într-adevăr iubit.

De liceu care a trecut ca prin vis și în care eram ca niște cățelandri, mereu agresivi și umiliți de trei ori pe zi și străduindu-ne să ne ridicăm deasupra și mereu puși la locul nostru în ierarhia jalnicei noastre haite. De liceu unde am avut pentru prima dată prieteni cu care, într-o zi, am pus mână de la mână și ne-am cumpărat o sticlă de vin pe care am băut-o împreună și în mare secret, sub un copac bătrân din cartierul ăla care pe atunci era încă frumos și romantic. De liceul cu arhitectură românească grațioasă și curte interioară cu cireși japonezi, pe care pe atunci nu-i băgam în seamă. De liceul unde de abia începuse să se vorbească, la finalul anilor 90, despre primele victime ale drogurilor. De ultima încăierare – eram în clasa XI

Majoritatea amintirilor sunt intense, dar nu tocmai frumoase. Marcante, poate e cuvântul corect. Traumatizante poate, unele dintre ele. Formatoare, toate. De fapt, experiențele vii și tăioase din anii școlii sunt adevărata educație, nu informația predată la catedră. Nu-mi aduc aminte practic nimic din geografie. Mi-a plăcut mult matematica, dar mormanele de derivate și integrale mi s-au volatilizat din minte. M-am îndrăgostit de citit înainte de școală și, în privința asta, probabil școala chiar m-a tras înapoi nițel, pentru că accentul era mereu pus pe obligație și prea puțin pe trezirea interesului. Obligația învățăturii e un lucru bun, dar segregă personalitățile puternice și ambițioase de cele mai puțin „harnice”. Mult mai târziu am aflat că e în regulă să fii o „personalitate de tip B” și că poți să fii bun în ceea ce faci și să ai locul tău și așa.

Ajuns la facultatea de medicină, agresivitatea intimidantă de la orele de anatomie m-a făcut să zâmbesc. Trecusem eu prin altele mult mai nasoale. Fusesem de multe ori un prost, și recunoașterea faptului ăstuia a venit cu consecința directă a progresului: acum eram mai puțin prost. Totul a fost mai ușor de atunci, inclusiv relațiile cu oamenii, de care am descoperit repede cât de mult mă bucură. Aproape tot ce contează e contactul uman. Am ieșit la lumină, și sunt ceea ce sunt datorită sistemului de învățământ, așa schilod și mereu schimbător cum l-am prins eu. Și am prins și orele de „informare politică” și „pregătirea tineretului pentru apărarea patriei”, și alegerile de comandant de grupă și de detașament, și chiar în egalitarismul uniform comunist am aflat că mereu unii sunt mai egali decât alții. Și am făcut pace din timp și cu asta, și tare bine mi-a prins.

Dar tot sper că fetele mele vor învăța cu totul alte lucruri, mult mai bune decât am învățat eu.

(Sursa imaginii)