Am descoperit târziu că pot citi în tramvai. De abia când m-am mutat în Rahova. Până atunci, stătusem în mahalaua infernală pe care unii o numesc „centru”, al cărei singur avantaj este că poți ajunge repede oriunde altundeva în oraș, folosind mijloacele de transport în comun. N-ai timp de citit. N-ai timp nici să te trezești, moțăi nițel agățat de o bară și gata, ai ajuns. Nu chiar oriunde, în Ferentari ajungi mai greu, chiar dacă nu e prea departe, pentru că ai de schimbat mai multe autobuze și tramvaie, din ce în ce mai ruginite și mai zdrăngănitoare, până să ajungi în inima rurală și vastă a celui mai viu cartier din capitală. Dar divaghez.

Din Rahova, trebuia să ajung zilnic la spitalul de psihiatrie. Luam două tramvaie până la Pieptănari, de acolo metroul până la Piața Sudului, și de acolo încă o stație de autobuz mergeam pe jos. Îmi lua o oră în zilele aglomerate, mai mult la întoarcere, în ora de vârf, mai puțin vara, în vacanța mare. Desigur, spectacolul vieții în tramvai era fascinant în sine. Nu era zi în care să nu aud sau să nu văd ceva din care aveam de învățat. Tramvaiele mărginașe sunt o școală și un teatru, dar cu toată emoția pe care școlile și teatrele le-au pierdut prin artificial și estetică. O vreme am încercat să scriu ce vedeam, dar mai rău făceam –  m-am resemnat de câțiva ani cu faptul că pur și simplu n-am fost niciodată în stare să scriu cum trebuie, iar cu timpul nu mă ameliorez deloc. 

Dar micile pastile de realitate nu durau niciodată mult: cel mult un minut, cât ține o manea veche la un acordeon desfundat, o conversație despre un buchet de busuioc luat din piață, recitativul unui cerșetor. Restul era timp pierdut, și am încercat să-l recâștig citind. Să știți că pe atunci cei ce citeau în tramvai erau foarte rari. Nici măcar smartphoanele nu se inventaseră. Prima carte a fost una cu povestiri de Rudyard Kipling. Nu „Just So Stories”, una pentru adulți, o ediție foarte veche și tradusă în franceză: era de căpătat. O vecină din fostul meu cartier („centrul”) murise cu ceva timp în urmă, și urmașii ei mă invitaseră să iau din biblioteca ei tot ce vreau, restul urmând să fie aruncat. Biblioteca era mare, dar autorii nu-mi spuneau aproape nimic. Cine îi mai știe azi pe Pierre Loti sau Paul Bourget? (L-am citit și pe Loti, tot de acolo luat, un scriitor exotic și siropos în același timp, mi-a plăcut). Kipling era singurul nume sonor.

Pe atunci, aveam un cu totul alt mod de a-mi procura cărțile decât o fac azi. Anticariatele erau înfloritoare, și mereu găseai chilipiruri. Am găsit Confesiunile lui Augustin cu cinci lei, operele complete ale lui Rabelais cu doi lei. Cărți vechi, pe jumătate putrezite, încărcate de mirosul greu al unui secol întreg. Doar de sărbători îmi permiteam câte o carte nouă și lucioasă publicată într-o editură la modă. Iar principala mea sursă de cărți rămânea biblioteca părinților mei, care părea să fie pur și simplu infinită, precum aia a lui Borges. Așadar, nu eram deloc la curent cu noii autori la modă, din lista New York Times’ Best Sellers.

În fine, atât de mult mi-a plăcut cărțulia aia a lui Kipling, că am învățat atunci să citesc în timp ce merg pe jos – ultimi doi kilometri până la spital. Și da, am intrat de câteva ori cu capul într-un stâlp, dar cu timpul am memorat amplasarea fiecărui obstacol, fiecărei crevase din asfalt, ba chiar și a maidanezilor care dormeau la soare mereu în același loc, în fața cimitirului Cărămidarii de Jos.

Ceva mai târziu, am învățat să citesc direct de pe telefonul mobil. Smartphoane tot nu existau, dar aveam unul în stare să afișeze text, cu un ecran minuscul, și primul roman citit astfel a fost “The Man Who Was Thursday: A Nightmare”, al lui Chesterton.

Mult mai târziu, în Franța – mai precis în Ferentariul explodat și mediteraneean care e Marsilia, m-am urcat pentru prima dată pe o bicicletă și viața mea s-a schimbat. Greu să citești cărți pe bicicletă. Dacă totuși voi reuși, am să vă anunț și o să împărtășesc și tehnica. Acum nu mai citesc decât seara, după ce toți cei din jur au adormit. Dar mă bucur să văd că acum aproape toată lumea citește în tramvai. Vă văd din goana bicicletei, să știți, prin geamurile aburite, cum vă aplecați asupra ultimei apariții din Raftul Denisei. (Presupun că nu jucați Candy Crush Saga.)

Un ultim gând, pentru textul ăsta. Într-una din zilele tinereții mele din tramvai, am văzut un poet. Un vârstnic jerpelit, cu un creion mână, calculând alexandrini și hexametri dactilici, scriind pe un caiet cu pătrățele (din ăla de matematică), ștergând frenetic, scriind din nou pe deasupra. I-am citit versurile peste umăr, erau grele și ermetice, dar foarte muzicale. Acum îmi pare rău că n-am scris în tramvai, dar mă gândesc că ați putea încerca dumneavoastră. Ce părere aveți?