Cel mai urât loc din București e, din păcate, și cel mai prizat de turiști. Am văzut vara asta de aproape Casa Poporului (cu ocazia unui congres din ăsta de-ale noastre). Nu-mi plăcea cartierul, oricum, mă țineam departe de el, pentru că pe străzile alea, oricât ai merge pe jos, stai pe loc și nu ajungi nicăieri și ești conștient doar de cât de mic e perimetrul tău de sens în deșertul absurd al istoriei, în timp ce soarele sau ploaia noroioasă (în funcție de anotimp) îți ciocăne insistent în cap. De aproape și dinăuntru, nu e mai bine. Clădirea strivitoare, cu toate fațadele identice ca un fel de idol post-modern, săli uriașe de marmură în care ecourile fac imposibilă conversația, curtea plină de gropi (biata mea bicicletă!) și de jurnaliști care îi pândesc pe parlamentari și aruncă hârtiuțele de napolitane și mucurile de țigări direct pe jos.

Experiența traumatizantă a mega-concertelor în care zeci de mii de oameni se duc să se deshidrateze și să își ucidă brutal celulele auditive în Piața Constituției e probabil potrivită locului. Dar nu e pentru mine.

Nu mulțumesc. Prefer oricând umbra căsuțelor mici din Ferentari, în care mai cresc copaci. (Ați observat cum copacul e inamicul civilizației, în București? Orice om gospodar își taie copacii din curte, mai ales ăia bătrâni. Primăria îi taie – sau îi mutilează – pe cei de pe străzi. La mine în cartier mai sunt câțiva tei străbuni, și vecinii tot plănuiesc de ani de zile cum să scape de ei, că fac prea multe frunze, distrug țevile cu rădăcinile lor și în plus cine naiba e teiul ăsta să ocupe un teren intravilan atât de scump? Numai casele sărmane mai tolerează copacii.)

O singură dată am simțit că locul ăla funerar – dar lipsit de pacea cimitirelor – prinde un pic de viață și pare, cumva, să se răscumpere.

Era acum câțiva ani, Piața Constituției, 8 aprilie. Știu că era 8 aprilie pentru că e ziua internațională a romilor și urma să fie un concert cu acea ocazie. Peste mai multe ore însă, eu eram doar în trecere (stăteam în Rahova). Am nimerit în mijlocul unei repetiții/test de sunet ad-hoc. Instrumentiștii și-au luat acordeoanele, saxofoanele și țambalurile și au încropit un fel de horă urbană virtuoză, à la Mahala Rai Banda (de care nu auzisem pe atunci). Nu știu cum făceau, dar erau irezistibili: într-un minut, trecători, tarabagii, turiști, ba chiar și polițiști și paznici începură să țopăie, care cum putea, unii cu dezinvoltura celor cu experiență la ritmuri din astea, alții doar dând stângaci din cap și din genunchi, în fine, nu conta, era un fel de transă colectivă. Și da, nici eu, cu toată detașarea mea de psihiatru timid, nu m-am putut abține.

A durat totul vreo două minute poate, până când formația a întrerupt brusc testul, și noi ne-am trezit, scuturând din cap a năuceală. Dar în acele două minute, cu toată nepăsarea, bășcălia, amarul, egoismul nostru de bucureșteni, am pus stăpânire pe piață, pe ruinele cartierului Uranus, pe viețile noastre bântuite de haos și rutină deopotrivă. A fost aproape o hierofanie. Nu văd cum aș putea să explic mai bine cu frazele mele strâmbe și fără muzică, dar trebuie să mă credeți pe cuvânt: pentru două minute, am fost mai mari decât Casa Poporului.

(Sursa fotografiei aici.)