În amalgamul polimorf şi postmodern al „ştirilor din sănătate“ din presa centrală actuală o ştire a trecut aproape neobservată. Ea priveşte un „proiect în lucru“ al Ministerului Sănătăţii şi al Parlamentului, care ar institui obligaţia medicilor de a lucra în România timp de cinci sau zece ani după absolvirea facultăţii. Conform ministrului sănătăţii, Nicolae Bănicioiu, ideea ar aparţine vicepremierului Gabriel Oprea şi  este una care „nu i se pare rea absolut deloc“, doar că trebuie, vai, armonizată cu legislaţia europeană.

Ideea năstruşnică, din fericire niciodată pusă în practică, de a lega nişte oameni de glie ca să rezolvi criza de resurse umane în medicină, e una mai veche şi se tot întoarce periodic în agenda şi declaraţiile ministerului nostru. În 2007, Eugen Nicolăescu susţinea că medicii trebuie să fie obligaţi să rămână în ţară o perioadă dublă faţă de cea a studiilor (nu menţiona dacă 12 sau 22 de ani, în funcţie de punerea sau nu la socoteală a rezidenţiatului). În 2009, Ion Bazac vorbea de „restricţii punitive“ – dumnealui ar fi vrut să îi lase pe medici să plece doar dacă dădeau înapoi toate salariile de rezident, de parcă ele ar fi fost o pomană gratuită a statului şi nu sancţionarea meschină şi simbolică a unei munci ingrate, riscante şi epuizante.

Sunt convins că, dacă aş face săpături mai temeinice în necropolele amnestice ale ştirilor, aş regăsi acelaşi mic demon posedând şi mai multe minţi de decidenţi. De abia în primăvara asta şi doar printr-o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost recunoscut faptul că rezidentul îşi merită salariul pe care, aşa mic şi amărât cum e el, nu prea ai cum să i-l ţii ostatic. Dar iată că nu se termină anotimpul şi iarăşi vorbim despre cum să închidem frontierele medicale. Mă bucur şi eu de micile favoruri ale providenţei, cum ar fi faptul că nu m-a prins ploaia pe drum, că mai era nişte cafea pe fundul borcanului azi de dimineaţă şi că domnul ministru are totuşi rezerve şi bănuieşte că s-ar putea să fie nişte probleme de ordin european în aplicarea restricţiilor.

Dacă inteligenţa nu dovedeşte absurdul ideii, experienţa a dovedit inaplicabilitatea ei. Predecesorii actualului ministru nu au reuşit să o pună în vigoare sau poate, cine ştie?, nu s-au străduit îndeajuns. Despre cum ai putea să împiedici un cetăţean membru al UE, în 2015, să plece pentru a profesa şi a-şi căuta fericirea unde vrea şi este nevoie de el, nu cred că are rost să discutăm. E genul de iniţiativă care merită mai curând comprese reci pe frunte decât replici informate. Dar am putea face o scurtă analiză a ideii în sine.

Oare cine s-a gândit prima dată la ea? Al cui a fost creierul care a mijlocit venirea ei pe lume? Nu cred că a fost un politician, fie el ministru, deputat, senator, membru de partid etc., pentru că politicienii ar trebui să aibă o cultură politică, inclusiv în privinţa drepturilor omului şi a liberei circulaţii profesionale în lumea capitalistă. Nici tehnocrat nu cred că a fost, nici al sănătăţii, nici al dreptului: e ca şi cum aş suspecta pe un chirurg că a tratat o apendicită cu tinctură de vânătă – un miracol al naturii, sau pe un tâmplar că a făcut un scaun cu două picioare. Poate că ideea s-a născut colectiv, într-o lungă pauză de cafeluţă, într-un birou comun, a fost absorbită în sistemul de ventilaţie şi s-a diseminat şi la etajele de deasupra.

Care e intenţia din spatele ei? Excludem de la bun început motivele raţionale. De multă vreme toată lumea se plânge de exportul masiv de intelect, de migraţia medicală şi de deficitul de personal. Dar ani de zile posturile au fost blocate în sistemul public şi nicio altă măsură de motivare sau frânare a fenomenului nu a fost vreodată luată. Până şi singura grevă a medicilor din ultimele decenii a părut lipsită de orice convingere, ca un pacient deprimat care face nişte gesturi simbolice, rutiniere, într-un simulacru de viaţă. A existat la un moment, e drept, o reacţie psihologică primitivă de negare, când ministrul Eugen Nicolaescu afirma că din 2013 nu a mai plecat niciun medic din ţară.

Rămâne posibilitatea motivelor afective. Sau instinctive. Acestea sunt de două feluri: cele omeneşti şi cele dezumanizate, psihopate. Cele omeneşti constau în dispreţul populist. Politicienii sunt vocea inconştientului colectiv, amplificatorul sensibil al pulsiunilor primare ale populaţiei. Trebuie să fie, altfel n-ar mai primi voturi cinstite.

Or, lumea e furioasă pe noi, medicii, de ceva vreme şi, într-o anumită măsură, dintotdeauna. Ca politician, dă bine să mai dai câte o palmă publică peste obrazul medicilor, produce o binevenită satisfacţie viscerală. Iar dacă nimereşti în acelaşi timp şi diaspora, eşti deja croitoraşul cel viteaz.

Motivele inumane constau în ideea că profesioniştii sănătăţii n-ar fi mai mult decât o resursă, precum gazele naturale sau mănuşile sterile. Deşi medicii, prin definiţie, slujesc, ei sunt şi oameni cu aspiraţii, sentimente, nevoi, drepturi şi obligaţii. Să nu ţii cont de asta contravine imperativului categoric kantian şi, logic, nu poate fi parte a Regatului Legilor. Dacă iniţiativa nu e dusă mai departe nici de data asta, e un semn bun şi de speranţă pentru societatea noastră.

Sau doar un alt mic favor al providenţei?