Medicina e o ocupaţie străveche. Secolele, mileniile trec, imperiile se nasc, cresc, descresc şi dispar în neant, apar doctrine şi regimuri politice din cele mai năstruşnice, dar medicina continuă în linii epistemice nu foarte diferite din vremea sofiştilor greci şi poate şi mai de demult, din acea supă fertilă de dragoste de cunoaştere din care a răsărit întreaga ştiinţă a Occidentului. Medicii erau acolo de la început, privind atent corpul oamenilor aşa cum alţii priveau atent stelele. Mereu printre oameni, dar şi depărtaţi de ei, aşa cum astronomul e mereu printre constelaţii, dar nu e el însuşi un astru.

Desigur, medicii sunt oameni, au sentimente, vise, reacţii şi defecte ca oamenii, dar în acelaşi timp e  ceva diferit la noi, nu calitativ, nu intrinsec, ci simbolic. N-are niciun rost să negăm cu încăpăţânare: suntem pe undeva nişte alieni.

E doar un rol, veţi spune. Cineva trebuie să-l joace, cineva să se ocupe de suferinţa din jur. Dar la finalul zilei putem să ieşim din halat şi să redevenim părinţi, biciclişti, violonişti, amatori de grătare, călătorii, muzică fină, telenovele etc. Nu întâmplător R. L. Stevenson a ales medicina drept meserie pentru Henry Jeckyll: ne dedublăm ca nimeni altul.

Doar că mulţi dintre noi ne identificăm din plin cu rolul nostru. Pentru mulţi, rolul de medic e toată viaţa. Pentru unii, să fii medic e partea fundamentală, adevărată, şi tot restul, enumerarea de mai sus, e un rol palid, pe care îl jucăm ca să fim „normali“. Iar alţii nu se mai prefac deloc şi nu-şi dau niciodată jos halatul alb. Transcendenţa, ascendenţa asta profană de la om la medic, e poate o sursă de satisfacţie şi triumf, dar e şi o sursă de depresie şi chiar factor de risc de suicid (zic Lindemann şi colaboratorii, într-un studiu din 1999).

Dar să nu descindem astăzi atât de adânc în abis şi să ne ocupăm de alt aspect al vechimii societăţii medicale. Ca orice organism „fosilă vie“, are tabieturile şi ritualurile ei. Şi are neapărat ierarhii. Pentru că sunt mai multe.

E cea evidentă, linia de comandă din spital: şeful de secţie – medicul specialist – rezidentul – asistenţii – infirmierele. (Unde e pacientul, o să mă întrebaţi? Hehehe, o să vă răspund, dulce-amar). Nici asta n-ar trebui să fie o ierarhie, ci o echipă organică în care fiecare îşi face treaba, dar nu e aşa, e o piramidă militară pe care nu se face să o pui în discuţie. Fiecare cu rangul şi cu literele lui de nobleţe, particula indelebilă de pe ecuson.

Dar mai sunt şi altele. De exemplu, am putea privi ordinea în care sunt alese specialităţile medicale sau chirurgicale, după promovarea examenului de rezidenţiat. Cu siguranţă e şi aici o ierarhie. Şi ea persistă, nealterată, tot restul carierei. Unele specialităţi sunt mai egale decât celelalte. Şi aici s-a studiat chestiunea, Album şi col., în Norvegia anului 2008, au găsit o corelaţie prestigiul specialităţii şi o combinaţie între cât de tehnică era şi cât de sus se afla organul tratat. Întrucât psihiatria se ocupă cu capul, ai zice că ar trebui să fie printre cele mai prestigioase: nici vorbă de aşa ceva. E poate printre cele mai misterioase, ceea ce e în sine ignoranţă cosmetizată, dar, cel puţin pe vremea mea, acum un deceniu, era ultima specialitate clinică aleasă. Prima era cardiologia: dar poate că inima, simbolic, e mereu mai sus decât mintea.

În săptămâna mare, am participat la o conferinţă de orientare profesională, o întâlnire între studenţii la medicină şi specialişti diverşi. A fost frumos şi instructiv, aş sta de vorbă cu studenţii mult mai des decât mi se oferă ocazia, pentru că mi se pare că am foarte multe de învăţat de la ei, iar simpla autoreflecţie temporală (discuţia cu mine însumi, studentul din trecut) e adesea prea sterilă şi narcisică. Dar reciproc, oricât de entuziast mi-am susţinut meseria, simţeam cât de uşor pierd teren faţă de alte ramuri.

Psihiatria a fost a treia mare ramură a medicinii, după medicina internă şi chirurgie, desprinzându-se din trunchiul comun după Revoluţia franceză. Dar astăzi, e adesea o rudă săracă. Nu e doar o lamentare sau o autovictimizare (deşi tuturor ne place să le practicăm şi pe astea din când în când). E o constatare obiectivă.

Spitalul general, cel în care toate specialităţile ar trebui să convieţuiască spre binele suprem al oamenilor aflaţi în suferinţă, e adesea un câmp de bătălie. Nu suntem prieteni, suntem rivali. Echipe formate din rivali. Amintiţi-vă cum s-a desfăşurat ultima conversaţie telefonică profesională pe care aţi avut-o cu un coleg, unul care nu vă era neapărat prieten în afara profesiei, din altă cameră de gardă. Era una prietenoasă, sau măcar civilă? Dacă dacă, aveţi felicitările mele, pe deplin meritate. E lucru rar.

Dar simţirea ierarhică în medicină, dinamică şi combatantă cum am văzut că este, nu se opreşte aici. Ea îi afectează, insidios, şi pe pacienţii noştri. Există o ierarhie implicită a priorităţii accesului la tratament, dar nu la asta mă refer. Mai e una legată de mijloacele financiare ale pacienţilor, dar asta e banala ierarhie a oamenilor în general, deci să o lăsăm şi pe asta, deocamdată, la o parte. Despre cam unde te situezi, pe scara valorilor, dacă eşti vârstnic, am discutat altă dată. Dincolo de aceste considerente, sau dimpreună cu ele, unele boli sunt mai cu moţ decât altele. Suspectez că e vorba despre o ierarhie mai curând negativă: unele boli te degradează, pe scala socială, mai puţin decât altele. Unele boli sunt mai boiereşti, altele mai boschetăreşti. Evident, şi aici psihiatria e marea perdantă. Mai bine o ciroză decât o schizofrenie, deşi depresia e un fel de moft. (Ghilimele implicite.)

Dar şi în interiorul aceleiaşi specialităţi e o ierarhie printre pacienţi. Mi-aduc aminte, recurent, de o întâmplare de la începutul rezidenţiatului meu la spitalul de psihiatrie. Despre bărbatul care s-a internat ca să se lase de alcool. Şi care, într-o seară, a încercat să agreseze niţeluş o femeie mai tânără, cu întârziere mintală. Care a fost salvată de alt pacient, care avea schizofrenie, care a întrerupt scena şi l-a pârât pe bărbat la asistente. Era seară şi asistentele nu l-au mai deranjat pe medicul de gardă; l-au pus pe domnul cu alcoolul la „supraveghere“, într-un salon închis. O măsură coercitivă, nedreaptă, cum se întâmpla adesea înainte de adoptarea normelor de aplicare a legii sănătăţii mintale (2006, republicate deunăzi). Corect ar fi fost să cheme poliţia. În fine, a doua zi, omul nostru ne-a relatat cu ochii în lacrimi şi cu candoare brutală păţania. În opinia lui, nu făcuse nimic reprobabil. El, ca alcoolic, era mai presus de retardul mintal şi de schizofrenie. Era suzeran peste ele. Ordinea simplă a lucrurilor.