Una dintre regulile de bază ale unui blog care se vrea de succes e periodicitatea însemnărilor. E mecanismul cu eliberare prelungită prin care autorul se insinuează în conștiințele cititorilor, ale căror atenție și memorie ar fi, după unii, din ce în ce mai precare, în era internetului social și a motoarelor de căutare. E valabil și dacă ești și medic în restul timpului. De exemplu, Lucian Mândruță îi sfătuia pe doctori să posteze zilnic pe blog, fără excepție, și de două ori pe zi pe facebook și/sau tweeter.
Nu sunt mulți medicii în stare să facă asta. Mie, de exemplu, nu prea îmi iese pasiența. Sunt câteva motive: în primul rând, medicii sunt (sau se presupune că sunt) oameni destul de ocupați. Mulți dintre noi, între familie și serviciu, în scurtele pauze care apar printre pacienți, nu prea mai suntem în stare să facem altceva decât să ne tragem răsuflarea. Eu unul încerc să ies nițel din cabinet, până afară, să văd dacă e zi sau noapte, dacă plouă sau dacă e soare.
În al doilea rând, obligația de a scrie zilnic e pentru multă scriitori moartea inspirației. Cel mai bine scriam când absolut nimănui nu-i păsa dacă o fac sau nu. Știu că e esențialmente doar o stare de spirit, un efect nocebo, dar mă inhibă puternic.
În al treilea, să scrii pe subiecte medicale presupune o rigurozitate aparte, chiar dacă e vorba de popularizare sau păreri proprii. Atunci când mă îmbrac în simbolicul halat alb, nu pot să spun chiar orice. Din nou, mi-e dor de vechiul meu blog, cel pe care l-am început când nu eram de-a dreptul medic, și în care niciodată nu am fost, de fapt, medic. Textele de acolo erau nesemnificative, dar îmi făcea mai multă plăcere să le scriu, era o relaxare, o eliberare, nu un job.
Și atmosfera era mai prietenoasă.
Dar obstacolul cel mai greu, pentru care am început să scriu textul ăsta, este diferența dintre particular și general. Nu mă mai tentează deloc să scriu despre lucruri generale, ori psihiatria este o generalitate. Una utilă, despre care se scrie mult prea puțin, dar una care operează cu concepte abstracte și colective. Aș prefera de o mie de ori să scriu despre povestea unui om cu schizofrenie, decât despre schizofrenia ca boală, cu simptome, tratament, evoluție, etc. Însă, cum ziceam mai demult, nu prea reușesc. A mai trecut un an și încă nu am găsit calea de mijloc pe care tot o caut de când am început „proiectul vladstroescu.ro”.
Dar vine vara, nu mai e mult până la concediu și, cine știe, poate găsesc ceva prin nisip.
Eu bucataresc in cabinetul meu
Generez reguli de conduita
Repet vorbe si cuvinte
Si dau continuu din maini si din picioare
Ma rog lui Dumnezeu sa.mi trimita oameni care sa imi respecte munca si sa imi fie recunoscatori ….caci un BT confera drepturi si obligatii in egala masura , nu.i asa?
Eu nu vindec. Ii ajut pe oameni sa se relationeze mai bine cu ei insisi, le transmit iubire, apreciere, respect. Le dau incredere si confort. Cand le trebuie altceva … Adica cearta si galceava…rautate si obraznicie, le intorc oglinda si ii ajut sa gaseasca usa.
Pacea si linistea inimii mele creaza mediul meu de lucru.
Burn.out…lol!
Cunoastere de sine…viata intreaga este o calatorie pe drumul cunoasterii de sine. 🌺
Regards !
Am vrut sa postez asta prima data acum cateva luni.
Nu e un adevar universal, dar in experienta mea, “calitatea e mai importanta decat cantitatea”: prefer sa scriu mai rar lucruri la care pot reveni dupa ani buni, decat sa pierd lucrurile importante printre nenumarate postari derizorii (pentru ca nu cred ca se pot scrie lucruri autentice in fiecare zi).
Am gasit exemple ale acestei tendinte si pe blogul tau.
si timpul este o problema … si mai ales calitatea nu cantitatea conteaza, cum spunea si predecesorul meu, subiecte cred ca sunt destule dar sa oferi o solutie certa prin articolul tau aste este provocarea …
dentist-who
in plus e greu sa actualizezi continutul… mai ales avand in vedere cu ce frecventa se fac noi descoperiri si se impun noi standarde in medicina
dentist-who