Există generozitate adevărată? Sau există doar egoism mascat?
Unii oameni, cel puțin, au un comportament aparent generos pentru că ei înșiși au avantaje din comportamentul lor. Dar dacă avantajul preconizat depășește investiția, nu mai e vorba de generozitate, ci de profit.
Poți fi pseudo-generos pentru că asta îți aduce scutiri de taxe. Sau pentru că îți îmbunătățește imaginea, față de tine și față de ceilalți. Pentru că îți oferă o mai bună poziție, cel puțin simbolică, în grupul tău social. Pentru că te aștepți la o recompensă, dacă nu în viața asta, atunci în următoarea sau în viața de apoi. Dacă donezi sânge, vei avea transport gratuit și niște tichete de masă. Dacă dai pomană la oameni amărâți, poate ajungi în Rai. Sau pentru că pur și simplu te simți bine dacă ești generos, creierul tău secretă endorfine, modul naturii de a te condiționa să nu fii mereu egoist.
Sau poți să fii pseudo-generos de teamă. De exemplu, motivația pentru care ne plătim impozitele e mai mult teama de închisoare pentru evaziune decât un simț civic autentic. Sau poate ne temem de disprețul tradițional față de cei zgârciți – nimic bun nu s-a ales de Hagi Tudose, Scrooge sau Harpagon. Nimeni nu i-a iubit. Ne temem de absența iubirii, de singurătate, de perspectiva situației în care noi înșine vom avea nevoie de generozitatea celorlalți.
Privite astfel lucrurile, pseudogenerozitatea pare să fie mult mai abundentă decât generozitatea autentică. Bine că o avem și pe asta. Dar suntem vreodată generoși necondiționat? Adică, facem vreodată lucruri din care beneficiază altul, cu prețul unui prejudiciu pentru noi înșine?
Sigur că da. În primul rând față de cei foarte apropiați: de exemplu, proprii noștri copii. Sigur, e tot un egoism aici, cel genetic, dar noi nu suntem genele noastre, ele existau dinainte de noi și vor continua după ce noi vom muri. Desigur, nu e un mare merit în generozitatea față de copiii tăi, dar tocmai am scos meritul din ecuație, nu umblăm după el.
În continuare, suntem generoși, cu o intensitate descrescătoare, față de oamenii noștri apropiați: soț, părinte, frate. Cine știe, poate am fi în stare să le donăm un rinichi acestor oameni. Mai puțin cu verișorii și mătușile. Apoi, suntem generoși cu camarazii noștri, dacă îi avem. Mai ales dacă avem un inamic comun, o aversiune. În fața aversiunilor, putem găsi în sinea noastră resurse mai bune de solidaritate. Și aici e o doză de egoism, dar unul inconștient, de grup, de care am putea așadar să fim absolviți.
Există ceva și dincolo de asta? Ceva ce ne unește la distanțe mari, independent de legi, sisteme etice și recompense?
S-ar părea că da. Deși nu îi întâlnim prea des, există oameni generoși, deși sunt necunoscuți. Îi întâlnim mai ușor în vremuri grele. În perioada când doctrinele fasciste erau la modă în Europa, au fost câțiva care i-au ajutat pe cei persecutați, asumându-și mari riscuri. Astăzi, când bolnavii de cancer nu găsesc medicamente, există grupuri discrete care le procură din străinătate. Nu auzim prea mult despre acești oameni: anonimatul e asociat cu generozitatea autentică. Oamenii de știință îi caută cu lupa: evident, asemenea specimene merită disecate și investigate. O fi de la gene? O fi vreo modificare biochimică? Sunt ei o consecință a evoluției speciilor, sau un accident aleator? O fi vreun cluster de trăsături de personalitate de vină? Sau poate un context de mediu aparte?
Nu prea știm. Știm doar că există, cam ca ursul Panda așa, și asta ne dă un oare confort. Dacă există ei, poate sunt șanse să fie un strop de generozitate bine pitit și în noi.
Imi permit sa…
Cu cat privesti mai rece cu atat generozitatea tine de raportul efort-beneficiu. La fel cum e cu doliul: imi pare rau ca a murit X pentru el sau pentru mine? Oare?
Generozitatea a fost initial o conditie a suprevietuirii tribului. Ulterior cand problema supravietuirii s-a mai estompat, inteleptii au transformat-o in religie. Iar religia e tot o forma de a tine oamenii impreuna. Unii au descoperit ca generozitatea te scapa de vinovatie. Asta e religia noastra. Daca te simti vinovat, fie si pentru ca esti mai avut decat altii, sau pentru ca ai furat de la altul, religia are o solutie: gasesti o baba pe strada sau la biserica, ii dai doi lei – o mica avere pentru ea – si esti mantuit.
Aceste vremuri au trecut.
Poate te gandesti la vremurile in care incepem sa traim: neo-liberalismul. Este vremea in care saracul este sarac pentru ca “sigur a facut el ceva”, iar bogatul este bogat tot pentru ca “a facut el ceva”. Este vremea cand se merge la inchisoare cu zambetul pe buze, cu satisfactia ca ai facut o afacere buna.
Nu mai vorbeste nimeni despre generozitate astazi, ci despre anti-generozitate: furt, mantzogareala, ciordeala sau cum vrei sa ii spui.
Fericit cel care “se descurca”.
Cred ca poate fi generozitate si-n gesturi marunte. Poate fi generozitate in gesturi firesti, fara sa se astepte ceva la schimb nici pe lumea cealalta, oricare ar fi ea. Chiar daca generosul nu sufera sau nu risca nimic prin gestul sau. Pur si simplu el ofera pentru ca este capabil, material si mai ales uman. Si asta nu are de-a face cu cat de sarac, bogat sau cu ce-a “patimit”. Eu asa cred.
Si sunt de acord cu faptul ca pe generosi nu-i vedem si asta e bine. 🙂
Sunt foarte de acord cu dumneata, Cora.
Aici este prezentata indeosebi o perspectiva de ansamblu si are o logica. E bine structurat si cuprinzator insa un singur lucru imi pare iesit din prezentare, si anume, ca lipseste cu desavarsire si o atitudine crestina care ar contrabalansa aceasta deznadejde cum ca nu ar exista oameni care sa faca un bine decat cu un profit. Bineinteles, daca e o anumita ezitare voluntara.
Aici, face parte si un alt studiu, dar sa stiti ca atitudinea de crestin inseamna cu adevarat lepadare de sine si de propria vointa. Nu vreau sa stric ceea ce cu adevarat este prezentat, dar am vrut sa dau si o speranta ca exista oameni care ar putea face lucruri nu doar cu titlul de a ajunge in Rai ci si sunt cu o traire intensa intru bine.