Schimbarea sperie întotdeauna. Dar neschimbarea hrănește adesea o pată neagră pe care mulți dintre noi o avem pe suflet. Viețile noastre sunt, în mare, cartografiate din timp, ceea ce un lucru bun. Niciun explorator nu pleacă fără o hartă, dacă există una, indiferent cât de aproximativă. Dar niciun explorator nu pleacă în locuri binecunoscute. Hărțile lor sunt mereu imperfecte. Și tensiunea asta, dintre teama și nevoia de necunoscut, e în fiecare din noi, și adesea doare, dar fără ea nu există viață omenească.

Există cazuri extreme. Sunt oameni pentru care cea mai mică schimbare e Everestul. Ei sunt proprii lor dictatori, fiecare aspect e sub un control forțat, ordinea e impusă, microbii și alți agenți destabilizatori sunt contabilizați. Doar că Universul e entropic, așa că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea situațiile în care niciun control nu e posibil. Apare accidentul. Când asta se întâmplă, uneori suferința pierderii controlului e mai mare decât rana aleatorie care ne-a dovedit că nu suntem monarhi absoluți nici măcar în minusculul regat a cărui graniță e pielea. 

Sunt alți oameni a căror sete de nou e arzătoare și nimic n-o liniștește. Sunt micii și marii anveturieri, cei care nu pot sta liniștiți, dependenții de adrenalină și de orizonturi mereu în schimbare. Unii fac fapte mărețe, mulți însă nu sunt în stare să aibă o poveste de viață, atât de dezlânate le sunt tribulațiile. Și unora le e greu să iubească, pentru că iubirea înseamnă să fii legat, nu neapărat teritorial, de altcineva. Au nevoie de iubire, ca tot restul lumii, dar nu pot sau nu sunt dispuși să o dea înapoi, niciodată. Și cât poți să dăruiești, fără să primești nimic înapoi și fără să poți spera că îl saturi pe celălalt? Cazuri extreme.

Majoritatea dintre noi nu suntem așa. Majoritatea avem viețile noastre, parțial cartografiate, cu fiecare zi asemănătoare cu cealaltă. Dar știm că, oricât de asemănătoare sunt, nu sunt identice. Că există schimbare. Că, deși deznodământul e același pentru toți, există satisfacție în trecerea timpului. În fiecare cuvânt nou pe care copilul tău îl spune. În ridurile fine de la colțurile ochiului care sunt suma tuturor zâmbetelor pe care cel drag de lângă tine le-a zâmbit. În invenția cărților care te lasă să trăiești câte vieți vrei. În schimbarea anotimpurilor, în concediile de vară. Poate că timpul e o singură dimensiune fizică, dar psihic vorbind, timpul are două dimensiuni: lungime și adâncime.

Timpul poate fi profund. Și chiar dacă nu am explorat jungla amazoniană sau nu am urcat pe Himalaya, tot ceea ce nu putem să vedem în suprafață putem să câștigăm în profunzime.

După standardele actuale, sunt tânăr, dar nu foarte tânăr. Și deja, când mă uit înapoi, viața mea, aparent banală, e un maelstrom simfonic. Fiecare detaliu strălucește. Nu am niciun merit pentru asta, pentru că realitatea e că mi-am exersat liberul arbitru ca toți oamenii obișnuiți, din an în Paște. E deci un dar. Și îl ai și dumneata pe al tău, cititorule. Iar textul ăsta plin de platitudini e o intersecție dintre viața mea și a ta, și e și el, așadar, încă un dar pentru care sunt recunoscător.

(Imaginea este o pictură a lui László Mednyánszky, pe care vă invit să-l descoperiți dacă nu știați deja de el)