Mă bucur să aud, în ultima vreme, tot mai multe voci de studenţi la medicină. Din păcate, bucuria mea face loc unei depresii existenţiale atunci când aflu că timpul, în facultăţile mediciniste, nu pare să treacă. Oamenii trec, dar vremurile rămân la locul lor, ca nişte statui monumentale pe care nimeni nu mai ştie cine le-a făurit şi care privesc fie dispreţuitor către furnicarul muritor de la picioarele lor, fie undeva în zare, către orizonturi incomprehensibile.

   Dacă imaginaţia mea simte nevoia să plăsmuiască asemenea imagini de frontieră a coşmarului, e pentru a umple cumva un gol. Toate vocile, scrisorile, articolele mediciniştilor (cum e cel al colegei noastre Ioana Mocanu, apărut în numărul din 4 iulie al „Vieţii medicale“) acuză acelaşi vid. Nici măcar cuvintele nu diferă fundamental. Aceeaşi nevoie sufletească, identitară, pe care o resimţeam şi eu, şi colegii mei, acum peste zece ani. Vorbesc, desigur, despre nevoia nesatisfăcută de mentorat.

   Ne place adesea să vorbim, umflându-ne în pene, despre medicina ca artă. Unii cred poate că asta înseamnă că medicii ar fi nişte artişti, în accepţiunea moder­nă a cuvântului, aşa, ca Picasso sau Matisse (doar şi Vasile Voiculescu era medic poet), şi că medicina, precum bele-artele, ar oferi un soi de transcendenţă, care ne plasează deasupra profanilor. Ar fi doar caraghios să gândim aşa, dacă n-ar fi şi dăunător. Meseria este o artă, dar în sensul originar, antic al termenului, acela de meşteşug. În vremurile în care breslele ţin de istoria preindustrială a omenirii, medicina rămâne o meserie în adevăratul sens al cuvântului, ceea ce implică o relaţie arhetipală de tip meşter–ucenic (sau, dacă preferaţi pompa şi circumstanţa, maestru–discipol).

   Privind din afară, având în vedere că medicina modernă este una bazată pe dovezi, pe standarde şi consensuri internaţionale de experţi, în general pe principii şi idealuri raţional-pozitiviste, cineva ar putea crede că o asemenea relaţie e doar un atavism. Nici vorbă. Chiar excluzând latura strict practică a cunoaşterii (tehnicile chirurgicale, de exemplu), despre care am putea spune că o deprindem în rezidenţiat, nu în studenţie, tot avem nevoie de maeştrii noştri din cel puţin două motive extrem de serioase.

   Mai întâi, din cauza unui alt element antic al medicinii: iniţierea, ritualul de trecere. Nu mă refer aici la ceremonii ciudate şi goale de conţinut, ci la saltul existenţial al tânărului, de abia ieşit din adolescenţă, de la statutul de om care empatizează doar instinctiv cu suferinţa semenilor, la cel de om în stare să asiste la ea – fără să sufere el însuşi – şi să se ocupe conceptual şi pragmatic de aceasta. (E deja un truism că anatomia primilor ani de medicină este nu doar o cantitate de informaţie profesională, ci şi, odată cu studiul formal al cadavrelor, o iniţiere, în sensul antropologic al termenului, o pătrundere controlată şi acceptată într-un domeniu interzis celorlalţi.) Dar orice ritual de trecere este un gest cu funcţie exclusiv socială. Nu îl poţi face singur, de capul tău. Nu te poţi autoiniţia în medicină. Ai nevoie de cei deja iniţiaţi. Fără ei, fără acceptarea într-un nou grup social, medicina ar fi profund alienantă, dezumanizantă. Pericolul alienării e unul foarte real şi apropiat pentru fiecare medic, nu e niciodată prea departe, chiar atunci când nu eşti singur, aşa cum eşti în România. Nevoia de mentori a studentului la medicină este aşadar nevoia oricărui om de a nu fi însingurat, alienat, exclus.

   În al doilea rând, cu tot pozitivismul şi bazarea pe dovezi, există o cunoaştere care nu poate fi transmisă strict obiectiv. Într-adevăr, nu trebuie să fii medic ca să cauţi pe Google orice informaţie medicală. Cărţile medicale sunt, de regulă, foarte scumpe, dar oricine poate avea acces la ghidurile elementare de diagnostic şi tratament ale diverselor societăţi profesionale, şi asta este un lucru minunat, care a făcut ca standardul profesional actual să fie mai aproape de uniformitate şi în ansamblu mai ridicat; în plus, a servit enorm cercetării ştiinţifice. Dar, dacă informaţiile acestea, extrem de necesare, ar fi şi suficiente, atunci medicina ar dispărea sau, dacă vreţi, am fi toţi medici. Dar, ca întotdeauna atunci când e vorba de profesii ce se ocupă cu oameni, există şi o latură pur subiectivă a cunoaşterii în medicină. Să-i spunem „curricula ascunsă“, dacă vreţi. Ea nu e doar un rău inevitabil dar cât mai puţin frecventabil, în stare să ne bruieze profesionalismul. Motiva­ţiile noastre, resorturile intime care ne fac să alegem medicina şi ne ţin pe drumul ăsta, dincolo de sistemele noastre naive de iluzii, sunt subiective şi benefice în acelaşi timp. Şi ele sunt activate într-un singur fel: prin întâlnirea dintre oameni.

   Din fericire, am avut câţiva mentori în carne şi oase, în facultate. Ce am obţinut de la ei nu a fost doar informaţie, ci şi altceva, ceva intraductibil în limbaj ştiinţific. Ceva de la ei a trecut la mine, ceva subiectiv, afectiv, chiar – îndrăznesc să spun – sufletesc. Dar oamenii aceştia, care nicicând nu au fost prea mulţi, sunt, citesc în scrisorile colegilor noştri mai tineri, dacă nu dispăruţi, atunci pe cale de dispariţie.

   Şi s-ar putea să fie şi o problemă de compatibilitate. Ca în relaţia client–psihoterapeut, în relaţia maestru–discipol uneori lucrurile nu merg, chiar dacă atât maestrul, cât şi discipolul sunt dincolo de reproşuri, aşa cum a fost cu Rodin şi Brâncuşi. Poate că genul ăsta de neînţelegere e deja la nivel de generaţie. Nu ştiu a cui e vina şi nu ştiu dacă există posibilitatea de a ne împăca. Poate nici nu e bine, poate noua generaţie ar trebui pur şi simplu să şteargă totul cu buretele, toate maladiile de care suferă breasla noastră, să o ia de la zero. Nu e ceva extrem de ispititor în gândul ăsta? Dar e şi el imposibil, ne izbim de cercul vicios al absenţei maeştrilor. Iar viciile se transmit mult mai uşor decât cunoaşterea virtuoasă.

   Şi atunci, ce ne rămâne? Cum să mergem mai departe? Ne rămân, ca întotdeauna, cărţile. Există un truc extrem de simplu, pe care l-am folosit şi îl recomand oricărui student la medicină, dacă îmi e permisă aroganţa de a face recomandări. Când profesorul are altă treabă, când cel care ţine cursul chiuleşte, nu are chef sau pur şi simplu nu reuşeşte să vă transmită ceea ce un mentor ar trebui să transmită, mergeţi la bibliotecă şi căutaţi o carte scrisă cu pasiune. Poate că va trebui mai întâi să răsfoiţi tomuri scrise din obligaţie sau carierism, uşor de recunoscut după plictiseala imensă ce se degajă din ele. Dar, întotdeauna, pentru orice materie premedicală sau medicală, există cărţi extraordinare. Cărţi care nici nu trebuie „tocite“, se citesc uşor, dintr-o răsuflare. Cu excepţia examenelor „mari“ (cum e rezidenţiatul), la Medicină nu e cu adevărat nevoie să toceşti. Nici măcar la anatomie. Am găsit, în tratatul lui Testut, ceva din spiritul aventurier al lui Jules Verne.