Pentru psihiatri, și pentru orice om de bun simț, afirmația din titlu ar trebui să fie o axiomă evidentă. Prin patologic, nu înțeleg “nebunesc”, “scuzabil”, “fără discernământ”, ci ceva ce necesită atenția unui medic specialist. Nu înseamnă că nu putem empatiza cu o persoană care încearcă să se sinucidă. Uneori putem chiar să îi înțelegem, sau să credem că îi înțelegem motivele. Alteori, ele sunt ininteligibile, situate la mare distanță de realitate convențională, și pentru cei din jur rămân pentru totdeauna enigme chinuitoare. De cele mai multe ori, lucrurile sunt la mijloc, lăsând loc de speculații și multă imaginație.
Însă un lucru este cert: absolut toate persoanele care au încercat să se omoare au nevoie să fie văzute de un psihiatru. E vorba de un standard minim de sănătate, tot așa cum orice persoană care face un infarct are dreptul să fie îngrijită de urgență, și nu lăsată acasă în voia destinului. Sigur că suicidul variază foarte mult în funcție factorii de mediu, sociali, culturali, psihologi, biologici. Însă există un consens între medici și profesioniști ai sănătății mintale: suicidul nu este niciodată consecința unei singure cauze. Este așadar eronat să te limitezi la o concluzie de genul: “a încercat să se omoare pentru că avea probleme la serviciu”, “pentru că l-a părăsit soția” sau “pentru că urma să fie arestat”, etc. Întotdeauna există și alte cauze. Cu alte cuvinte, suicidul nu este în sine o tulburare psihică, nici o reacție normală, ci este un simptom al unei tulburări psihice. Autopsiile psihologice, metodă standard de investigare a suicidurilor „reușite” identifică o boală psihică în 90% din cazuri. Să tratezi doar simptomele, atunci când te poți adresa cauzelor, este o greșeală medicală.
La ora la care scriu acest articol, posturile de știri vuiesc, la propriu, pe tema tentativei de suicid a lui Adrian Năstase. Așa cum au vuit la fiecare tentativă de suicid din ultimii ani, în modul lejer și iresponsabil al autorilor de foiletoane ieftine. Nu este căutată informarea precisă, ci un răspuns emoțional al publicului. Pentru a-l asigura, știrile sunt însoțite de coloane sonore. Imaginile cu fostul premier pe targa de spital sunt acompaniate de acorduri wagneriene bubuitoare, ca în filmul Titanic, ca să știm ce anume trebuie să simțim atunci când vedem știrea. Ce efect are modul ăsta de ambalare asupra persoanelor cu risc crescut de a trece la act, și cum psihiatria e confruntată, după fiecare asemenea eveniment, cu câte un val de tentative de suicid, asta în cazul fericit în care ele ajung la psihiatru, și nu se pierd pe parcurs, e un alt subiect.
Că în media nu vorbește niciodată de alte cauze, rămase ascunse, ale tentativelor de suicid, și interesează doar romanțarea și melodrama, e o problemă veche, și poate gravitatea ei ar fi limitată dacă presa ar fi o simplă oglindă, mai mult sau mai puțin distorsionată, a realității, sau chiar un tablou fantastic, o reflexie îndepăratată a ei. Dar presa nu reflectă realitatea, ci o generează. Imaginile, concepțiile, noțiunile de la televizor se revarsă asupra noastră. În mediul meu, profesional, acest lucru se traduce printr-o minimizare sau anulare a intervenției psihiatrice. Dacă un om moare în spital, de o boală anume, i se va face automat o autopsie, afară de cazul în care familia refuză în mod expres acest lucru. Dacă moartea e suspectă, familia își pierde acest drept. Suicidul este întotdeauna suspect: în câte cazuri se efectuează o autopsie psihologică? Mult mai grav: în câte cazuri, cei cu tentative nereușite de suicid beneficiază de intervenția psihiatrului? Și dă cineva doi bani pe treaba asta, dintre cei care sunt obligați să dea?
Un caz precum cel al lui Adrian Năstase este și mai riscant, tocmai pentru că se pretează la nenumărate interpretări și semnificații, ramificații politice și speculații asupra intențiilor reale. În marea de analize de tot felul făcute de profani, psihiatria va fi, probabil, din nou, lăsată pe din afară. Eu, ca psihiatru, nu am dreptul să speculez public pe subiectul Năstase. Dar am datoria să aduc aminte că în asemenea cazuri, expertiza psihiatrică, și probabil o atitudine terapeutică, sunt obligatorii. Chiar dacă un diagnostic poate fi apoi folosit în mod necuvenit, și chiar dacă nu orice diagnostic e o scuză. E o chestiune de principiu elementar, și nu de politică, ca și articolul de față.
„Atunci când ai doar un ciocan la dispoziţie, atunci toate problemele apar sub formă de cuie”. Nu cred că suicidul este întotdeauna patologic. Există un anumit tip de sinucidere, în termenii lui Camus, în care constaţi că, pur şi simplu, viaţa nu mai merită să fie trăită sau că nu mai are niciun înţeles. Desigur, psihiatrii au să spună că o asemenea concluzie vine pe un anumit tip de personalitate, incapabilă să facă faţă rigorilor vieţii. Totuşi, oamenii care aleg să se sinucidă din acest motiv nu o fac din slăbiciune ci ca expresie a unei puteri interioare. E mult mai uşor să trăieşti oricum decât să accepţi că, într-un anumit fel, existenţial, ai pierdut (înţelesul, lumea, sensul, rostul) şi să plăteşti preţul.
Mai poate exista sinuciderea ca alternativă permanentă a oricărei alegeri (Sartre). Niciodată nu poţi să spui că „nu am avut ce să fac” pentru că mereu există măcar încă o cale, o alternativă de alegere. Posibilitatea sinuciderii este consfinţirea responsabilităţii şi libertăţii noastre.
Ma bucur enorm sa vad un specialist publicind o opinie avizata despre un
personaj politic de virf. Mi-as dori mai mult , mai des , si eventual ceva “preventiv”
Ce vreau sa zic ?
Sunt pasionat de psihologie , desi sunt fizician . In timp am acumulat ceva cunostinte
Dupa parerea mea , Victor Ponta – de exmplu – e un psihopat ( sociopat)
Are absolut toate caracteristicile.
Dar nimeni nu spune public asta – desi ar fi de mare folos/interes public.
De ce ? Romania nu pare sa aiba “anticorpi” pt psihopati . Nici nu judeca in acesti termeni – ceea ce ar fi primul pas ( constientizarea)
Sigur , in lume si in Romania au mai fost lideri psihopati – Ceausescu si Iliescu cred ca
pot fi citati fara a gresi ( sau Miron Cozma)
Oamenii acestia cu grave probleme de comportament – social , si nu numai – ar trebui eliminati in viteza . Dar ei , din contra , reusesc sa ajunga in virful piramidei decizionale . Aveti vreo idee ce-am putea face concret pt a ne apara ???
Multumesc !
Ovidiu: patologic nu înseamnă slăbiciune de caracter. Cum am adăugat mai târziu în primul paragraf, patologic înseamnă o situație care are nevoie de atenția unui medic.
Existențial și filosofic, putem argumenta cu succes că nimic nu are rost pe lume, că viața și universul sunt lipsite de sens, dar asta este irelevant din punct de vedere uman, medical și psihiatric. Când pe un om îl doare rău în piept, eu îl trimit la cardiolog, deși poate mai târziu aflu că nu era cazul. De procedat, am procedat însă corect. Nu aș fi putut să spun: există posibilitatea să nu ai nimic, deci nu te duce la medic.
Ce înseamnă “putere interioară”? Când un om se sinucide, instinctul său de supraviețuire a fost compromis, depășit. Avem 2 posibilități: fie a fost compromis de o situație patologică, fie a fost depășit ierarhic de o decizie a unui for superior, adică, te sinucizi pentru că așa trebuie, deși instinctul tău te imploră să nu o faci. Care e probabilitatea mai mare, și cum putem risca să pariem pe cea de-a doua variantă? Eu cred că nu putem.
A propos de ciocane și cuie, sunt de acord că orice etichetă psihiatrică prezintă riscul unui reducționism. Însă eu, ca psihiatru, nu pot afirma că eticheta psihiatrică explică totul. Nu pot explica talentul lui Ceaikovsky prin faptul că avea o tulburare bipolară, deși există o corelație între tulburarea bipolară și temperamentul artistic. Adesea, însă, societatea cade în capcana reducționistă: e o eroare de raționament.
Reformulare: Cel care apelează la soluţia sinuciderii necesită întotdeauna atenţia unui medic specialist. Psihiatrul, însă, dacă, este onest şi nu este reducţionist în paradigna sa profesională, poate să fie de acord cu faptul că unii pacienţi nu sunt bolnavi ba, mai mult, că aceştia au avut motivele „lor” încerce să se sinucidă. Atunci când vorbesc de lipsa de sens, mă refer la sensul vieţii fiecăruia aşa cum şi-l defineşte el, nu al Universului, şi asta cred că este relevant pentru fiecare. Nimeni nu poate trece senin peste constatarea că viaţa sa nu (mai) are sens. Soluţii (altele decât sinuciderea) există şi în aceste cazuri, dar nu cred că psihiatrul este cel care le deţine. El, medicul, în primul rând, ar trebui să ştie care sunt limitele profesiei sale sau să dobândească competenţele necesare pentru o consiliere de altă natură decât vindecarea psihiatrică.
Doua obs:
1. Intotdeauna patologic sau in 90% din cazuri?
2. E Durkheim – Despre sinucidere: plaseaza cauzele in alta zona. E o lucrare de referinta.
Imi place cum pentru anumiti “profesioniști ai sănătății mintale”, “90% din cazuri” inseamna “intotdeauna”.
Draga Radu, psihiatriapsihologia nu detine un instrument metric de masura cu care sa se poata dovedi dincolo de orice urma de indoiala ca un individ sufera de o anumita boala. Din contra acesta este un domeniu al fineti si nuantelor. Cea ce scoate la suprafata un om bolnav din punct de vedere psihic, este incapacitatea sa de a face fata sarcinilor vieti incadrandu-se in acelasi timp in limitele legale sau de bun simt. Nu poti afirma ca un anume personaj public are o problema de natura psihica (indiferent cate dovezi empirice ai avea tu impresia ca ai) fara sa pari tu insuti putin deplasat. Psihologi se feresc sa faca judecati de valoare in cea ce priveste personalitatea indivizilor in spatiul public tocmai pentru ca obiectul lor de studiu nu este unul atat de clar pe cat s-ar parea si, desi in literatura de specialitate exista etaloane prin care anumite actiuni se pot interpreta ele nu dovedesc mare lucru in afara spatiului clinic. Singurul lucru care poate dovedi o patologie este un psihiatru sau psiholog sustinut de observatiile bunului simt comun sau opiniei publice.
Stimate coleg,
Iti scrie un psihiatru, (vai!) mult mai varstnic. A carui convingere nu mai conteaza, din moment ce vorbeai de consens al psihiatrilor privind caracterul morbid al TUTUROR sinuciderilor. Ca foarte multe (chiar si 90%) pot accepta motivatii psihopatologice, mai mult sau mai putin ‘trase de par’, e adevarat. Dar, dincolo de toate astea, sinuciderea reprezinta, cum afirma si mentorul meu in profesie, “scandalul de a fi posibilitate omeneasca!”
Aș fi un paranoiac cu patalama dacă mi-aș putea să imaginez că pot să “vindec” lumea de suicid, sau că dețin soluții universale.
A fost însă o vreme când sinucigașii nereușiți erau condamnați penal, și chiar și astăzi cei “reușiți” sunt anatemizați de instanțele religioase. Psihiatria e cea care a scos suferința psihică de sub asemenea stigmate. Din reflex, anatema cade și asupra pacienților psihiatrici, dar ea vine din partea societății, și societatea e vinovată de ea, nu psihiatria.
Soluția la dilemele existențiale NU e deținută de psihiatrie. Evitarea morții prin suicid ține însă de competența psihiatriei. Ce altă entitate își poate asuma sarcina asta? Când un om vine la Urgență, cu tentativă de suicid, unde altundeva să îl îndrumi, cine e dispus să îl ajute, și are experiența să o facă? Pui sarcina doar în cârca familiei și prietenilor? Intervenția psihiatrică scade dramatic riscul de suicid, lucru confirmat în mod repetat în cercetare.
Sigur că psihiatria are limite clare. Psihiatrul nu e familie, nu e prieten, nu e credință, etc. Evitarea suicidului este o sarcină a întregii lumi, dacă vrei. Dar să scoți psihiatrul complet din ecuație (de exemplu, de mâine să se desființeze toate centrele de psihiatrie de urgență) ar fi catastrofal.
John: psihiatria nu pretinde că cunoaște cauzele ultime ale suicidului, și păcătuiește adesea ignorând aspectele culturale și sociale. Dar când te întâlnești cu un sinucigaș, îl trimiți la psihiatru, nu la antropolog.
Am pornit o dezbatere inevitabilă, și mă bucur că e așa. Mesajul de bază al articolului NU e însă “toți sinucigașii sunt nebuni” (puneți în loc de “nebuni” orice altă sintagmă, bolnavi psihici, patologici, etc, dacă semnficația stigmatizantă rămâne aceeași nu contează).
Ci: “orice sinucigaș merită atenția psihiatrului”. Dezbaterea pornită e una mai teoretică. În practică însă, pentru că majoritatea sinucigașilor nu beneficiază de atenția psihiatrului nici măcar când au trecut printr-un filtru medical, se pierd vieți. Și când atenția de deturnată de dramolete și intrigi, și de știri cu coloană sonoră, nici măcar nu putem să învățăm din greșelile trecute.
Da, riscul stigmatizării există, dar vinovat nu e psihiatrul, ci cei care susțin că să ajungi la psihiatru este un lucru rău în sine. Și dacă eu trebuie să-mi asum responsabilitatea morală pentru stigmatizare, autorii stigmei nu și-o asumă niciodată.
Este greu sa recunosti ca ai o problema psihica atunci cand iti doresti sa mori, mai ales daca consideram faptul ca majoritatea oamenilor se gandesc macar odata in viata la propria sinucidere. Este mai interesant sa consideri sinuciderea o chestiune de onoare, de sacrificiu, de concluzie filozofica.(in cazul domnului Nastase putem sa vedem chiar o similaritate cu sinuciderile practicate de aristocratia clasica). Sinuciderea poate sa fie justificata sa spunem de existenta unei boli incurabile, acolo unde individul sufera o perioada lunga de timp cu o finalitate evidenta sau amintim sinuciderile politice tip greva practicate in china, dar in majoritatea covarsitoare a cazurilor sinuciderea este o marturisire dintre cele mai patetice a frici de viata si incapacitatea de a infrunta greutatile existentei, ori in aceste cazuri intram pe taramul psihopatologiei. Nu pot sa nu fiu de acord cu faptul ca cel mai in masura sa ajunga la o concluzie in cazul unei sinucideri este un psihiatru sausi un psihoteraput.
Pentru sinucigaș, sinuciderea este unul din trei lucruri posibile. Poate fi un gest conștient, deliberat și definitiv de comunicare a unei idei. În acest caz, este cea mai profundă expresie a conceptului de om care își știe locul în lumea asta și renunță la el pentru o idee pe care o consideră superioară propriei existențe. Sinucigașii din această categorie mor în greva foamei sau își dau foc în piața publică pentru a sublinia cu tăria pierderii propriei vieți o idee, oricare ar fi ea. Deși își pierd viața pe propria mână, acești sinucigași sunt cei mai conștienți posibil de locul lor în societate, iar gestul lor este un gest eminamente în folosul colectivității. Varianta mai puțin elaborată a acestui tip de sinucigaș este eroul, adică cel care își dă viața pentru a salva ceva sau pe cineva. Un asemenea sinucigaș este recunoscut și, în multe cazuri, apreciat de societate pentru tăria convingerilor sale, chiar dacă ideea pentru care și-a dat viața nu este la fel de apreciată.
Dar sinuciderea poate fi un simptom al omului bolnav psihic. Un om care a pierdut definitiv contactul cu realiatea, care nu mai știe cine este și ce se întâmplă cu el, care își închipuie o altă realitate, în care pierderea propriei vieți este un mod de viață. Dacă un asemenea bolnav ajunge să își pună capăt zilelor, societatea este la fel de responsabilă ca pentru un bolnav de oricare altă boală terminală care nu a mai putut fi salvat. Și ea, societatea, va avea o atitudine față de bietul sinucigaș asemănătoare cu cea față de oricare bolnav care a trecut dincolo. Singura problemă în cazul sinuciderii ca boală este corecta diagnosticare și acceptarea socială a diagnosticului. Adică o problemă aproape la fel cu cea a acceptării sau nu a eutanasierii.
În sfârșit, al treilea lucru pe care îl poate semnifica o sinucidere este actul antisocial, ca supremă înjurătură pe care sinucigașul a scuipat-o către toți semenii săi, de la cei apropriați până la omenirea în general. Un fel de duceți-vă cu toții dracului, că nu mai pot trăi printre voi! Față de acesta, societatea a dezvoltat proceduri precise de raportare. Ca orice entitate înjurată și scuipată în față, omenirea se delimitează imediat de sinucigaș și are o atitudine firească de condamnare a gestului, care capătă forme concrete, în funcție de cultura și civilizația în care sinucigașul și-a pus capăt zilelor.
Dacă o comunitate are atitudini diferite față de sinucigaș în funcție de tipul acestui gest al sinuciderii, atunci orice comunitate articulată și bazată pe valori sociale și respectul față de fiecare membru al său va acorda o foarte mare grijă identificării corecte a tipului de sinucidere cu care se confruntă. Nu ar fi nici corect și nici socialmente productiv să condamne sinuciderea pentru o idee, cum nu își poate permite să condamnte nici eroismul. În același timp, nu poate trece cu vederea sinuciderea ca gest profund anti-social, pe care trebuie să o vitupereze cu fermitate, pentru a confirma valoarea socială numită viață pentru toți membrii acelei colectivități. Odată identificat corect tipul de sinucidere, atitudinea pe care colectivitatea respectivă trebuie să o adopte este evidentă.
Se pleaca de la o premiza falsa,Nastase nu avrut niciodata sa se sinucida,are un orgoliu atit de mare incit ,asa zisa sinucidere a fost controlata. Argumente:1-stia sa umble cu armele.2-a asteptat sa aiba asistenta tehnica si medicala,politie si salvare.Cu ce scop?-1-devine din puscarias victima,icoana,erou etc.2-o sa fie tratat de psihiatri,internat la un sanatoriu,va evita closetul turcesc.In conditiile astea 5-8 luni vor trece repede si prin noiembrie gratierea.Eu sint un om mediu,cultura,studii,intimplator am aceeasi virsta cu Nastase,am cunoscut tot felul de oameni,asta m-a facut sa-mi spun si eu parerea .Nastase este unul dintre ei.Va multumesc.
Atunci cand esti pus in fata unei morti iminente, in chinuri, sa iti curmi (daca ai ocazia) viata inainte de suferinta este un gest sanatos. Pentru Nastase, intrarea in puscarie echivala cu moartea in chinuri. Nu spun ca perceptia lui e corecta, ci, ca niciun tratament din lume nu ar putea schimba asta. Fiindca perceptia nu poate fi schimbata prin argumente logice, medicale, prin tehnici psihiatrice. Doar transformandu-l pe Nastase in alt om, doar schimbandu-i modul de gandire, personalitatea, doar (intr-un anume fel) decerebrandu-l, poate fi “vindecat”. Nastase trebuie sa se lepede de el insusi, pentru a se lepada de suicid.
Este adevarat, probabil ca rusinea l-a impins pe domnul Nastase la acest gest, tocmai aceasta este si asemanarea cu sinuciderile anticilor aristocrati, o sinucidere de onoare. Exista idiosincrazia fiecarui caz in parte, sinuciderea nu este o chestiune care se poate judeca in termeni nomotetici, durerile fiecarui individ sunt unice in perspectiva lui. Argumentul central era insa nu cazul domnului Nastase, pe care evitam sa-l comentam in termeni psihologici, ci, cine intervine in astfel de cazuri: sunt aceste cazuri de competenta psihiatricapsihologica, sau le lasam la indemana arbitraritati judecati sociale?
Vlad, de acum ai devenit celebru. Fixeazati ceasul pe blog!!!:)))
In comentariile de mai sus, persoanele care justifica actul sinucigas confunda, dupa parerea mea, sinuciderea cu jertfa sau martiriul. Nu e tot una sa mori pentru a apara o valoare, o credinta sau chiar pentru a salva viata altcuiva cu a te sinucide. Sunt lucruri diferite. Sinuciderea are mereu o conotatie negativa, morbida si patologica. Eu nu as admira sau aprecia pe nimeni care crede ca e OK sa te sinucizi, indiferent de argumente. Asadar, dupa parerea mea, autorul textului are perfecta dreptate sa scrie ca sinuciderea este intotdeauna patologica.
Un sinucigas nu moare cumva pentru a apara o valoare, o credinta sau a apara o viata? Sau daca tu (impersonal vorbind) nu esti de acord cu valoarea/credinta etc nu e acceptabil? Dar ar fi, totusi, ok, daca tu ai (fi) impartasi(t) aceeasi valoare/credinta.
Cata relativitate gratuita…
Nu, cineva nu poate spune ca se sinucide ca sa apere o idee sau o valoare, etc. Se poate ca circumstantele sa ceara ca acea persoana sa moara pentru a apara ideea, valoarea, credinta. Este cu totul altceva. Suicidul conoteaza dorinta, vointa de a muri. Este o violenta impotriva propriei persoane care nu poate ajuta niciodata unui scop pozitiv ( ca de altfel nici un alt fel de violenta). Suicidul nu poate aduce nici un folos societatii ( cineva mai sus a spus ca da ), nu are nimic nobil sau onorabil. O persoana nu poate sa isi salveze onoarea prin suicid. Doar se eschiveaza, disparand, fizic.
Sunt impresionata de cate mesaje scuzabile pentru acest act odios. Impresionata in mod negativ!
Buna Vlad – cel mai relevant pentru mine ca membru al opiniei publice si al unei societati pe care o doresc ‚sanatoasa’ este paragraful: “[Pentru a-l asigura, știrile sunt însoțite de coloane sonore. Imaginile cu fostul premier pe targa de spital sunt acompaniate de acorduri wagneriene bubuitoare, ca în filmul Titanic, ca să știm ce anume trebuie să simțim atunci când vedem știrea. ] Ce efect are modul ăsta de ambalare asupra persoanelor cu risc crescut de a trece la act, și cum psihiatria e confruntată, după fiecare asemenea eveniment, cu câte un val de tentative de suicid, asta în cazul fericit în care ele ajung la psihiatru, și nu se pierd pe parcurs, e un alt subiect.” – Aici este de lucru in media si presa romaneasca, in comunitatile noastre umane. In aceeasi seara, unul dintre colegii mei s-a sinucis, lui i-a reusit. Probabil ca sunt si altii care au recurs la acest gest in aceeasi seara. Cert este ca, indiferent cat de mult filozofam despre libertatea de a alege moartea vietii, cred ca viata ne este data pentru a ne-o implini razbatind dincolo de provocari (fireste in afara situatilor in care persoana nu mai detine controlul propriei vieti psihice mai mult de cele 24 de ore ale fazei de pilot automat). Iar ca sa contraargumentez opinia unui participant la dialogul generat pe aceasta pagina, Sartre face apologia mortii ca act final, liber ales, al chinului sufletesc in peste 200 de pagini (varianta editoriala citita de mine) ale romanului Greata si incheie cartea cu 10 randuri in care sustine cat de bine e sa revii la ea si sa te simti in viata, anuland in fapt decizia si sustinand ca procesul ‚chinului’ este important ca sa te redefinesti, nu ca sa renunti la viata.
Un bolnav de cancer terminal (cu dureri si speranta de viata de cateva saptamani) sau un paraplegic orb-surd, care vor sa renunte la viata, sunt bolnavi psihici, nu?
Cred ca Metallica “One” e o referinta culturala interesanta pe tema asta.
De ce este eutanasia acceptata in anumite tari europeene?
Un articol excelent. Poate ar trebui să scrieţi şi despre psihologii care apar la televizor pentru a comenta diverse cazuri, sinucidere, crimă, viol etc, şi care se pretează la a face profiluri psihologice şi la a formula diagnostice pe baza a două, trei informaţii culese de reporterii de teren.
cand ati scris ca suicidul este intotdeauna patologic ati avut in vedere si anumite forme de eutanasie?stiti ca in unele tari civilizate ca Elvetia,Olanda,Belgia,unele state din St.Unite sinuciderea asistata este legala(in anumite situatii)?stiti ca Papa Ion Paul al 2lea prin refuzul de a se interna in spital a ales deliberat sinuciderea(eutanasie pasiva)?
El si sute de alti oameni care au ales sa moara in demnitate nu sunt cazuri patologice!
nu ai dreptate, ma refer la faptul ca eu personal am ajuns/am fost adusa de viata in situatia sa incerc sa ma sinucid, aveam dreptate: nu se mai putea trai in conditiile in care eram, cred ca dreptul la moarte ar trebui sa fie la fel de sacru ca dreptul la viata….uneori inca mai sper ca chiar voi avea curajul sa o fac, considera-ma nebuna, dar exagerezi, te-ai gandit vreodata: daca erai tu pus in situatia sa nu mai poti tolera conditiile de trai?
Cand de la empatia fata de suferinta unui sinucigas se ajunge la acceptarea actului in sine – ca expresie a libertatii, spun unii,sau ca justificare a unor “conditii intolerabile” sau ca expresie a cine stie ce superioritate, sau orice alt “motiv”, cred ca s-a trecut deja pragul unui discernamant primar.
Oare un sondaj care sa cerceteze cat de inclinata ar fi o persoana sa se sinucida ar putea fi o marturie despre starea de sanatate mintala a unei natiuni?
Este foarte usor de facut teorie pe aceasta tema.Sotul meu s-a sinucis acum 8 ani ,la a patra tentativa. La vremea respectiva am cerut ajutorul familiei pentru ca refuza sa mearga la un medic si mi-au ras in nas. Cu o luna inainte de gestul definitiv ne-a scris tuturor scrisori de adio ,am chemat-o pe sora mea ,i-am dat scrisorile cu rugamintea sa vorbeasca cu parintii ,sa faca ceva,sa ma ajute intr-un fel pentru ca eu nu mai reuseam sa fac fata situatiei . Nimeni din familie nu a luat situatia in serios .Cand s-a intamplat cu adevarat…m-au pus cu totii la zid .Am trecut peste multe probleme in anii astia si chiar daca uneori imi pierdeam si eu curajul ,puterea si speranta de a merge inainte am stiut tot timpul ca eu nu am dreptul sa fac acelasi rau copiilor mei .
Astazi in schimb ma confrunt cu alta situatie .Copiii mei,adulti acum par exclusi de la posibilitatea de a -si intemeia o familie pentru ca mereu le este pusa pe tapet intamplarea cu tatal lor.
Daca societatea in care traim da nastere acestor patologii care duc la gesturi extreme,ce forma de sprijin ar putea da aceeasi societate celor care au curajul sa mearga inainte ?
@ioana
In primul rand conteaza DE CE a facut-o…avea probleme cu banii, era bolnav, bolnav psihic? Niciodata nu exista un singur motiv bine definit de sinucidere ci un context mai mult sau mai putin evident…
@dupa timp
Iti scriu pentru ca imi amintesti de sora mea, care a incercat sa se sinucida de mai multe ori. Si la fel cum i-am zis si ei iti zic si tie: ni s-a dat aceasta viata ca sa o traim, sa ne bucuram de ea, si sa gustam din fiecare clipa. Orice moment si orice situatie are si partile ei bune, numai sa vrei sa le vezi. Cauta oportunitati pentru a-ti imbunatati viata, si nu curaj si motive pentru a o curma. Cat despre dreptul la moarte, sigur ca e sacru; moartea nu cruta pe nimeni, mai devreme sau mai tarziu toti ajungem acolo. Fii pozitiva, cauta bucurii in lucruri marunte (o floare, o carte, etc.), refugii in activitati care-ti fac placere ( si hoinaritul pe strazi sau prin parc poate fi placut), poate o persoana cu care sa imparti bucuria, dar si tristetea, si nu uita ca intodeauna dupa noapte e si zi.
Pe 10 septembrie cu ocazia Zilei Mondiale de Preventie a Suicidului, in Parcu Izvor s-a organizat un eveniment despre faptul ca suicidul a devenit o problema de sanatate publica. Mi-a dat tare mult de ganditi tot ce am auzit acolo. oricare din noi se poate confrunta la un moment dat cu o astfel de situatie. Mi-am cam schimbat perceptia despre viata dupa cele spuse de medicii care au vorbit la eveniment. Am mai citit si pe depresiv.ro multe lucruri interesante despre problema asta.
https://www.thelocal.fr/20180206/in-france-a-person-commits-suicide-every-hour-so-what-needs-to-be-done