Am impresia că suntem, ca societate, în marșarier accelerat. Mă simt deja ca în 2003, dar cu toată greutatea vârstei mele de azi în cârcă. Îmi e tot mai greu să îmi fac meseria cu toate ingerințele ciudate, pacienților mei le e tot mai greu să se îngrijească fără să fie arătați cu degetul, văzuți ca niște drogați, birocrația e tot mai cruntă – și birocrația în creștere e patognomonică pentru o societate tot mai perversă și mai opresivă.
La anul, taxele vor fi suficient de mari încât să mă trimită înapoi în tinerețe, când mă descurcam cu un salariu minuscul, doar că nu aveam copii. N-are nimic, să acoperim cu toții gaura bugetară, mai ales noi ăștia „de la mijloc”. Prea mă obișnuisem cu vacanța în Grecia – măcar am apucat să văd Acropolele, să beau cafea la ibric în piața Varvakios, să-mi cumpăr cărți de poezii cât să-mi țină de cald în anii ce urmează. Tot la cărți e speranța și salvarea, cum era și în anii 80.
Dar măcar să fiu lăsat naibii să-mi fac meseria așa cum știu și cum pot.
Când mi-am început practica de medic specialist, salariul meu nu era mai mare decât al casierului de la alimentară. Când o să mă întorc în acel punct critic, o să renunț la meserie, și mă fac casier de alimentară. Știu că și aia e muncă grea, dar e onorabilă și măcar nu voi mai sta noaptea treaz de grijă și răspundere; la finalul turei, la 12 noaptea sau când o fi, o să-mi atârn șorțul în cui și o să mă întorc la cartea mea. Dar mi-e teamă că în curând nici meseria de casier la alimentară nu va mai exista.
