Întotdeauna au fost pisici în cartierul ăsta. Generații peste generații de feline gingașe și feroce, ele sunt ultimii locuitori adevărați ai zonei, acum că oamenii nu mai ies din cutiuțele lor de oţel. Inamicii lor naturali, copiii și maidanezii, sunt deja de domeniul istoriei, precum maidanul însuși, așa că nimeni nu le trage de coadă, nimeni nu le fugărește, e epoca lor de aur, e sfârșitul istoriei.

În zona noastră, vieţuiesc un motan și trei mâţe. Două dintre ele, Luna și Zurli, sunt ale mele. Încă n-am apucat să le castrez, așa că sunt foarte, mă rog, mă înțelegeți, neacastrate. In alte privinţe, sunt foarte diferite.

Zurli e o vagaboandă cu origini obscure. Nu stă înăuntru decât ca să doarmă, altfel își face mereu rondul, pe la vecini (de unde primește tot felul de gustări de lux), pe afară, prin copaci, explorând tunelele secrete ale vechii clădiri, pe unde numai animalele mici încap și care duc prin zone misterioase, de o auzi că miorlăie fantomatic din pereți.

Ieri am văzut-o plimbându-se pur și simplu la aer, bucurându-se de vremea dulce. S-a apropiat senzual de motanul Ciufi, un imens norvegian de pădure, căruia îii dădea cu coada pe la nas. Ciufi o simpatizează pe Zurli, dar nu are alte reacții mai masculine.

– Tu chiar așa, nimica? îl întrebă Zurli, privindu-l printre mustățile lungi.
– Zurli, ești foarte tânără și frumoasă, și în alte vremuri n-aș fi zis nu, dar sunt de multă vreme eliberat de instinctele astea primare.
– Și nu te deranjează? E primăvară, până și copacii sunt în călduri! Nu ți-e dor de îndrăgosteală?
– Poate, un pic, dar nu foarte mult. Vezi tu, am descoperit plăcerile mai profunde și mai liniștite, intelectuale. Găsesc că pot să devorez un șoarec sau o vrăbiuță metodic și analitic, în loc să îi halesc dintr-o bucată, așa cum îmi dictează foamea, de parcă azi ar fi ultima zi. Totul îmi apare așa cum e în adevăr, nu colorat de propriile mele emoţii. Mă așteaptă o viață lungă și senină, și sunt o pisică mai bună decât motanii de stradă care își riscă viețile și se sfâșie între ei pentru cineva ca dumneata. Eu mă bucur de tine în mod neegoist, în orice anotimp, fără pretenții la exclusivitate, distant și platonic așa cum merită să te bucuri de semenii tăi. Căci de prea aproape nu mai vezi nimic, decât propriul tău bot și propria ta reflexie în fundul ochilor celuilalt. Și de ce ai vrea pe cineva doar pentru tine? Un mare motan a zis:

I never was attached to that great sect,
Whose doctrine is, that each one should select
Out of the crowd a mistress or a friend,
And all the rest, though fair and wise, commend
To cold oblivion etc.

– Hm, păcat. Și ești și singurul motan de pe aici.
– Mai sunt și pe stradă, dar nu ți-i recomand. Mâțele cu vechime te pot sfătui mai bine. Nu-i așa, Piți?

Piți, neagră ca cerul în absenţa atmosferei, e foarte bătrână. Are peste douăzeci de ani de-ai oamenilor, a văzut totul și nu simte nevoia să zică nimic. La vârsta ei, nu mai sare gardul și nu se mai urcă în copac. Pur și simplu dispare dintr-un loc și apare in altul, ca strămoașa ei ilustră din Cheshire. Te privește mereu fix și cu o răutate antică, din locuri înalte, cu niște ochi tot mai fosforescenţi de la an la an. Ea nu se mai bucură de niciun seamăn și conversează doar cu stelele și cu trecutul, care pentru pisici nu e doar o amintire, ca la oameni, ci e viu și vizitabil. Probabil aleargă în vremea în care era ea însăși tânără, corectându-și destinul.
Piți nu o agreează pe Zurli și nu vorbește cu ea. O străpunge din priviri doar, sau poate că Zurli ar trebui să citească vreun răspuns în irisul ăla strălucitor ca luna plină. Toți căutăm răspunsuri în Lună, uneori.
Iar Zurli nici nu caută răspunsuri. Zurli doar e.

(- Ce înseamnă doar să fii, tati?
– E un talent al pisicilor, pe care oamenii nu-l au sau l-au uitat demult, draga mea.)

Apoi mai e Luna, prietena, aproape sora lui Zurli. Chiar așa o cheamă, Luna. E o pisică de apartament. Nu o urmează niciodată pe Zurli în aventurile ei. E mulțumită să stea pe dulap, să ți se urce în brațe și să te privească cu iubire în timp ce toarce pe frecvențe ultra-joase. (Sunt studii care zic că torsul pisicilor stimulează regenerarea tisulară.)
– Hai măi și tu pe-afară, îi zice mereu Zurli.
– Nu, mulțumesc. Afară e doar pericol, începuturi și capete de drum. Eu mi-am găsit destinația. Sunt acasă și sunt foarte bine aici. Am tot ce îmi trebuie. E domeniul meu.
Luna are strămoși cu sânge albastru de Rusia, de aici apucăturile ei aristocratice și kareniniene.
– Treaba matale, ne vedem mai târziu.
Când Zurli catadicsește să se întoarcă, însă, Luna o ia în primire, o spală și o adulmecă peste tot. Din blana ei, construiește harta ținutului minunat de afară și soarbe toate mesajele ei efervescente cu nesaț.
– Nu-nțeleg de ce nu vii și tu, e clar că îți dorești.
– Ba deloc, răspunde Luna. Îmi ajunge să trăiesc lucrurile astea prin intermediul tău. Asta înseamnă arta. Cineva poate admira tabloul Carul cu Boi, fără să-i placă neapărat să se târască prin noroi printre plăvani. Lumea în sine nu are sens și nu merită vizitată – continuă pisica în timp ce se rostogolește pe covor, depunând în bibliotecă prețioasele arome colecționate pentru mai târziu. Singurul lucru care îi dă sens suntem noi, pisicile, și singurul Univers demn de a fi iubit e cel reflectat în ochii și blănițele noastre.
– Păi și eu cum de mă bucur oricum, atunci?
– Tu ești artistul. Tu ești lumina ochilor mei. Te bucuri pentru că eu însumi exist, altfel n-ai avea unde să te întorci și cui să povestești toate câte ai văzut.

“Așa o fi”, gândește Zurli, dar prea mult gândit strică, e ca zahărul, se depune și te îngreunează și, înainte să îți dai seama, ai ajuns o pisică de canapea. Iar Zurli e doar mușchi, oase și blană, și deja țâșnește dintr-un arc invizibil, e pe acoperiș, îi aud o vreme pașii micuți pe tabla fierbinte, apoi e deja departe, în lumea la care noi ajungem doar prin cărți.

Imaginea e din minunatul site fatcatart.ru
Titlul e din Baudelaire, “Les Chinois voient l’heure dans l’oeil des chats” e primul vers din Orologiul, un poem în proză.