În București, vârsta lucrurilor și a oamenilor nu respectă cronologia. O casă din 1930 de aici e mult mai veche decât una din secolul 17 din Sibiu sau Strasbourg. Iar secolul 17 încă nu a venit în București, sau cel puțin nu a lăsat urme. Există, în Capitală, statui mărețe ale unor oameni care sunt încă în viață și nu au ieșit la pensie. Și oameni care au ieșit la pensie înainte să-și termine studiile.

A propos, corect este Bucureștii, la plural. Și gramatical, și natural. Bucureștii sunt foarte mulți și stratificați. Când eram mai mic și scriam povestiri, am scris una despre descoperirea unui cartier subpământean din secolul 19, în care încă mai locuiau oameni, cu oasele foarte fragile din pricina deficitului de vitamină D. (Nu era o povestire prea bună, dar avea un oarecare grad de plauzibilitate, multe lucruri foarte dix-neuvième siècle sunt încă printre noi.)

Bucureștiul meu individual a dispărut însă cu totul, cel puțin deocamdată. Nu mi-e foarte dor de el, dar din cauza asta sunt mult mai bătrân decât reiese din buletin. De exemplu, „centrul vechi”. În centrul meu vechi nu era niciun club. Lumea nu stătea la prea multe terase, era una singură pe Lipscani unde se vindeau și blugi, și covrigi, iar în anii 90 erau și manele. Pe strada Covaci nu puteai să vezi nicio piesă de teatru contemporan în timp ce beai bere de import: acolo erau doar magazine de vechituri. Unele foarte scumpe („antichități”), altele foarte ieftine, de unde puteai să-ți cumperi te miri ce, cum ar fi un sfeșnic de alamă coclită sau o cutie goală de trabuce. Nu-mi plăceau nici astea prea mult, pentru că de fapt speculau mizeria altor oameni, aruncați în sărăcie. La Hanul cu Tei nu era niciun resturant cu nume diplomatic fandosit, ci o galerie circulară tot cu vechituri, unde la prânz veneau niște studenți la conservator și cântau la niște vechituri de instrumente, în timp ce noi stăteam pe niște vechituri de canapele în diverse stiluri cu nume de regi și îi ascultam. Acolo unde acum e ceva care se cheamă „Curtea berarilor” (sau ceva asemănător), erau niște ateliere de sticlărie unde chiar puteai să-i vezi pe sticlari cum plăsmuiau forme uimitoare din nisip, foc și propria lor răsuflare. După semnătură, toți erau frați și îi chema Gallé.

Deși au trecut doar 10 ani astronomici de atunci, parcă ar fi trecut 70, ca la câini și pisici.

Cât despre cartierul în care am copilărit, plin de căsuțe scunde și de copiii care se jucau pe stradă, acum e un cartier fără niciun copil, în care oameni dintr-un alt București mârâie unii la alții când își parchează mașinile, cât e ziua de lungă și adesea și noaptea. Îmi imaginez că, într-un București neolitic, locuitorii își marcau terenul făcând pipi pe el. Acum și-l marchează punând pe el o mașină, în rest totul e probabil la fel. Și nu mai sunt căsuțe scunde, doar peșteri de sticlă și aluminiu. Pe care nimeni nu se semnează „Gallé”.

Nu știu ce s-a întâmplat cu toți locuitorii din Bucureștiul meu. De unii știu sigur că au emigrat, undeva unde nu există București. Alții probabil au îmbătrânit repede și au dispărut în entropie. Alții, persistă inexplicabil și fantomatic. Eu sunt unul dintre ei, deși nu mă vedeți când merg înfășurat în parpalacu-mi pe stradă, nici nu mă auziți când mai zic câte ceva, nici nu simțiți nimic când adiez precum curentul de care toți ne temem, închizând ermetic ușile de termopan ca nu cumva să ne tragă și să facem un guturai.

(Imagine: Jon Rafman, Nine Eyes of Google Streetview, DC55 Ilfov, Romania)